joi, 8 noiembrie 2012

Războiul modern împotriva procesului firesc al îmbătrânirii.


În nicio altă epocă nu a existat o cultură care să ignore cu atâta succes fazele dezvoltării procesului vieții, (implicit și ale bătrâneții), transformând astfel crizele de maturizare în catastrofe. 
Procesul firesc începe odată cu nașterea, din care facem din păcate o dramă medicală unică. Tot mai multe nașteri sunt catalogate drept nașteri cu risc și rezolvate cu ajutorul cezarienei. Asta nu înseamnă altceva decât că începutul vieții devine din ce în ce mai riscant. Dacă ne gândim la faptul că orice început condensează  dezvoltarea ulterioară, acest simbol aruncă o lumină semnificativă asupra epocii noastre.
Întâmpinăm începutul tot mai problematic al vieții înarmați corespunzător din punct de vedere moral, dar trecem cu vederea că noi înșine am fost cei care am făcut totul atât de complicat și periculos.
Un vlăstar relativ tânăr al științei medicale, ginecologia, a realizat câte ceva în această direcție. A putut convinge femeile să nască de pildă într-una dintre cele mai nefavorabile poziții. Toate popoarele primitive tind în mod natural să producă presiunea necesară nașterii în poziția ghemuit. Se evită astfel ruptura și tăierea perineului.  Poziția culcat pe spate are, în afara faptului de a-i oferi ginecologului un câmp de acțiune vizibil, numai dezavantaje. Cine nu-și poate imagina acest lucru, ar trebui să încerce o dată să defecheze stând pe spate.
Chiar și pentru lucruri simple ca și acesta, va lipsi orice presiune din cauza absenței contrapresiunii. Olandezii prefera, ce-i drept, aceeași poziție nefavorabilă la naștere, dar demonstrează că unele lucruri pot merge și altfel: circa 90 la suta dintre copii în Olanda se nasc acasă, fără aportul vreunui ginecolog. Doar pentru cazurile de urgență există în rezervă așa-numitele clino-mobile medicale. Sigur că rata mortalității infantile este în Olanda mai mică decât la noi, care preferăm ân continuare să complicăm totul de la început.  
În acest stil continuăm și mergem mai departe, la următorul pas de maturizare în procesul vieții. Dacă o dată cu pubertatea ies la iveală pulsiuni care anunță că omul se maturizează, societatea hotărăște că nu s-a ajuns nici pe departe acolo, chiar dacă s-ar fi ajuns de fapt. Fără ritualurile necesare, ne confruntăm neajutorați cu nevoile de creștere, care se fac tot mai puternic simțite în mod natural. Dacă pubertatea nu apare și pe plan psihic, maturizarea per total este periclitată, iar următorul pas necesar desprinderii de casa părintească devine și mai problematic.
În mod semnificativ am rezervat termenul de "Rabeneltern" (in germană, literal, "părinții corbi" simbolizează părinții denaturați) pentru părinții răi, dar corbii își aruncă puii în mod inteligent din cuib, imediat ce aceștia s-au maturizat pentru a-și duce propria lor viață. Probabil că vom avea nevoie încă de mult timp și de multe studii științifice, ca să înțelegem înțelepciunea naturală a corbilor. Așa că nu trebuie să ne mire dacă societatea noastră devine tot mai bătrână și tot mai puțin adultă.
O armată de psihoterapeuți trăiește din joaca de-a pubertatea cu oameni care ar fi atins deja, conform vârstei, criza de la mijlocul vieții. Orice fază nedepășită a vieții furnizează baza pentru eșuarea următoarei.  Orice prelucrare ulterioară e mult mai grea, fiindcă mediul înconjurător care favorizează dezvoltarea va fi comprimat doar în intervalul de timp prevăzut natural pentru acest lucru.
În mandala, criza de la mijlocul vieții se înfățișează ca un punct de cotitură. Mandala este un simbol comun tuturor culturilor. A mai rămas prezent astăzi  în ferestrele, rozetele catdralelor gotice, în răsărit, servind multor forme drept bază a meditației, lăsând urme în fiecare cultură. (de văzut în acest sens R. Dahlke, Mandalas der Welt, Munchen, 1985).
Ca arhetip al drumului de dezvoltare al omului, mandala este legată strâns nu numai de existența noastră, ci și de cea a acestui univers. Orice atom este o mandala, cu dansul său energetic în jurul propriului centru, nucleul atomic. Întrucât totul în această creație este alcătuit din atomi, totul este alcătuit și din mandale. Fiecare celulă este reprodusă după modelul original al mandalei, odata ce și aici totul se rotește în jurul nucleului celular din mijloc. Pământul este, de asemenea, o mandală, căci se rotește mereu în jurul centrului său, în care acționează și gravitația. Chiar și sistemul solar corespunde unei mandale cu soarele în centru, în jurul căruia se învârtesc  toate planetele. Viața noastră se dezvoltă în acest model,  și niciodată nu se va putea  părăsi  acest cadru universal.
Viața omenească începe prin conceperea în centrul mandalei. Punctul este definit în matematică fără extindere în spațiu, și prin urmare, imaginabil doar în mod ideal.  Prin concepere, noi părăsim infinitul lipsit de dimensiune și aterizăm în trupul mamei unde încă suntem una cu mama. Această unitate este părăsită pas cu pas pe drumul din mijlocul către periferia mandalei.
La naștere copilul este expulzat cu mare presiune și forță în durerile facerii din paradisul de huzur al aprovizionării de la sine înțelese. Legătura fizică cu mama și cu hrana este tăiată în momentul îndepărtării cordonului ombilical. Odată cu prima suflare, cavitatea mare a inimii lui, ventriculul, se separă prin peretele despărțitor  în două jumătăți, cei doi plămâni se dezvoltă, iar respirația face legătura  în mod definitiv  polarității cu polii săi inpirație și expirație. Până la ultima suflare, omul trebuie să respire neîntrerupt  și să plătească tribut polarității. Și după acest pas afară din centru și în direcția « lume », pas adesea trăit cu disperare și părăsit cu țipet, copilul mai rămâne încă foarte aproape de mamă.




La început este alăptat, după ce și acest lucru se-ncheie,  hrana va fi pusă tot mai mult în mâinile lui, și deci și răspunderea. După aceea copilul trebuie să stea pe propriile picioare, trebuie să se desprindă de poziția stabilă pe burtă în favoarea echilibrului periculos pe două picioare. Și așa ar trebui să meargă în continuare, până ce va sta și la figurat pe propriile picioare și se va desprinde de casă, tăindu-și la figurat cordonul ombilical. La un moment dat va arunca lumii primul său NU, cu care se delimitează și prin care exclude părți din realitate. Cu fiecare NU și fiecare pas, se distanțează și mai mult de centru și tinde în direcția periferiei mandalei.
În pubertate femeia și bărbatul va lua locul copilului. În culturile arhaice copilul trebuie să moară ritualic, pentru ca adultul să se poată naște. El « murea » cu groază și în chinuri într-un ritual al pubertății adesea sângeros, iar părinții țineau în mod corespunzător « doliu ». Numai după « moartea » definitivă a copilului se putea naște adultul, după care tribul se îmbogățea cu încă un membru, acesta lăsând orice element infantil mult îndărătul său, într-o altă lume.
După pubertate, conștiința propriei jumătăți, respectiv a imperfecțiunii ei este atât de mare, încât tinerii pornesc  în căutarea celeilalte jumătăți lipsă. Popular, vorbim de « jumătatea mai bună ». Dacă s-a găsit, ea produce într-adevăr această impresie la început. Cu timpul se arată că a fost aleasă mai degrabă propria latură de umbră. Acum nu vor mai fi mulți cei care au curajul să admită că este vorba - și acum realmente – tot de jumătatea mai bună, și anume aceea care lipsește perfecțiunii.
Drumul merge mai departe, afară din centru și la un anumit interval, după ce și-a rezolvat mai mult sau mai puțin “contrariile », fiecare ajunge la marginea mandalei. Cât e de marcant acest punct de cotitură în viață se poate constata și din faptul că până și medicina tradițională, care nu e deloc conștientă de modelul subdiacent, l-a găsit și l-a exploatat. Problemele tipice de menopauză, de la bufeuri până la depresii nu sunt cunoscute la popoarele care trăiesc conștient în modelul mandalei. Motivul ar putea consta într-o pondere diferită și o acceptare fără rezerve a diferitelor faze ale vieții.
Pentru popoarele arhaice, perioada mijlocului vieții e adesea un punct culminant, lucru care își are încă ecoul în termenul de “climax”. Desfășurarea fizică și deci exterioară de forță și putere se încheie în favoarea dezvoltării interioare. Trecerea de la dezvoltarea exterioară la cea interioară este prestabilită de model, se anunță deja drumul spre casă al sufletului. După o primă jumătate a vieții plină de « înfășurări » de tot felul, are loc acum una a « desfășurării ». Popoarele care și-au păstrat rădăcinile spirituale trăiesc împăcate cu această șansă.
Ceea ce noi considerăm a fi un semn de îmbătrânire și de forță în declin, ei consideră a fi lucruri binevenite, căci aceste popoare privesc cu alți ochi țelul drumului spre casă, revenirea la unitate. Acolo unde pe noi ne amenință moartea ca sfârșit al lumii, pentru ele va fi o trecere naturală spre o altă formă de existență. Prin urmare, nici această ultimă criză a vieții nu este o problemă. Salută cu bucurie moartea, când aceasta își face apariția, uneori chiar o așteaptă și în orice caz nu văd niciun motiv să fugă de ea.
Noi în schimb suntem mereu puși pe fugă în mod colectiv. Chiar dacă moartea l-a ajuns din urmă pe un semen al nostru, noi tot mai încercăm să o ignorăm sau să o retușăm ca să o înlăturăm. Față de asemenea încercări  de a face să dispară realitatea,  pregătirea indienilor sau a eschimoșilor pentru această ultimă întâlnire este plină de demnitate emoționantă. Ei nu sunt nici abandonați, nici înfometați fără milă, așa cum se înțelege adesea la noi în mod greșit. Un indian bătrân care simte că i-a venit timpul se retrage la fel de calm ca o indiancă tânără care simte că i-a venit timpul să nască. Nu există niciun motiv ca neamurile să-și piardă mințile, nimeni nu sărăcește sau se îmbogățește la acest nivel cu un membru. Acest lucru există în natură și este acceptat ca firesc. Noi suntem cei care împingem muribunzii și mai ales pe muribunzii bătrâni în clinici și acolo din nou în colțuri sumbre, unde nu trebuie să ne "confruntăm" cu evenimentul groaznic. Această atitudine lipsită de demnitate o proiectăm asupra așa-numiților "primitivi", care se află în această privință mult de-asupra noastră.
Încercăm să ignorăm criza de la mijlocul vieții, ca să nu ni se amintească nici de faptul că așa nu mai putem continua, nici că jumătate din viață ne-a trecut deja.
Din obstinența noastră  vizavi de acest segment al vieții rezultă o serie de probleme relevante medical.  Ceea ce nu vrem să realizăm conștient, va răzbate cu atât mai evident în corp. 
   Ruediger Dahlke, Boala ca șansă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu