joi, 13 octombrie 2011

IV. Stomacul

Următorul loc în care ajunge hrana noastră – nevomitată – este stomacul, însărcinat cu funcţia primară de primire a alimentelor. El preia toate impresiile care vin din afară, preia tot ce urmează a fi digerat. Puterea de a prelua necesită o stare de deschidere, o pasivitate şi o disponibilitate în sensul capacităţii de dăruire. Cu aceste însuşiri, stomacul reprezintă un pol feminin. Aşa cum principiul masculin se caracterizează prin capacitatea iradierii şi prin activitate (elementul Foc), principiul feminin prezintă o disponibilitate de preluare, capacitate de dăruire, impresionabilitate şi ocrotire (elementul Apă). La nivel psihic, elementul feminin este împlinit cu ajutorul puterii simţirii, printr-o lume de sentimente (însă nu a emoţiilor!). Dacă un om îşi refuză nevoia simţirii la nivel psihic, aceasta se cufundă în corp, iar stomacul trebuie să preia şi să digere, pe lângă impresiile fizice ale alimentelor şi sentimentele psihice. Într-un asemenea caz, prin stomac nu trece numai iubirea, ci ne şi izbeşte ceva, sau ne roade ceva pe dinăuntru, ceea ce se manifestă mai târziu sub aspectul vizibil al slăninii – respectiv grăsimii depusă pe om de necaz.

Pe lângă funcţia preluării, mai găsim în stomac şi o alta, atribuită polului masculin: producerea de acid gastric. Acidul atacă, corodează, descompune – este în mod evident agresiv. Dacă un om care nu este mulţumit de ceva şi se revoltă, nu reuşeşte să–şi controleze în mod conştient această mânie, sau să o transpună în agresivitate, atunci aceasta şi faptul de a fi acru se somatizează drept acid gastric. Stomacul reacţionează în concordanţă, producând un lichid agresiv la nivel material, pentru a prelucra şi a digera cu ajutorul lui sentimente non-materiale – o întreprindere dificilă, situaţie în care lucrurile se aglomerează în sus şi se manifestă sub formă de eructaţii pentru a ne aminti faptul că este mai bine să nu ne înghiţim sentimentele (ceea ce ar duce la supra-împovărarea stomacului şi a procesului digestiv). În acest caz, acidul urcă în sus, pentru că el doreşte să se exprime, dar creează probleme bolnavului de stomac. Acestuia îi lipseşte capacitatea de a se raporta conştient la mânia şi agresivitatea sa, şi de a rezolva în felul acesta conflicte şi probleme prin preluarea răspunderii de sine. Bolnavul de stomac fie nu îşi manifestă deloc agresivitatea (se macină pe sine), fie dovedeşte o agresivitate exagerată – dar niciuna dintre aceste două extreme nu îl ajută să rezolve cu adevărat problemele, pentru că lui îi lipseşte ca fundament încrederea în sine şi sentimentul de a fi ocrotit, ca bază pentru propria dominare a conflictelor, o problemă pe care am tratat-o deja la tema dinţi-gingie. Oricine ştie că o alimentaţie prost mestecată este în mod deosebit răspunzătoare pentru iritarea şi supraaciditatea stomacului. Masticaţia simbolizează însă agresivitate. Dacă omului îi lipseşte atitudinea agresivă inerentă masticaţiei, această situaţie cade din nou ca o povară în sarcina stomacului şi el va produce mai mult acid.

Bolnavul de stomac este un om care nu vrea să aibă conflicte. El tânjeşte inconştient să se întoarcă în copilăria sa lipsită de provocări de acest gen. Stomacul său îşi doreşte o alimentaţie pe bază de pureuri. În acest fel, bolnavul de stomac se hrăneşte cu hrană pasată, hrană care a trecut deja printr-o sită, printr-un filtru, şi care şi-a dovedit în felul acesta lipsa de periculozitate. Alimentele trebuie mai întâi ucise prin procesul agresiv de fierbere, înainte ca omul să îndrăznească să le abordeze. Toate alimentele condimentate, alcoolul, cafeaua, nicotina, dulciurile reprezintă un excitant mult prea mare decât celui căruia ar vrea să se expună bolnavul de stomac. Pentru acesta, viaţa şi hrana ar trebui să fie liberă de orice cerinţe. Acidul gastric creează un sentiment de presiune care împiedică preluarea ulterioară de noi impresii.

La administrarea de calmante-tampon împotriva acidităţii se ajunge de cele mai multe ori la eructaţii, ceea ce aduce o uşurare, deoarece eructaţia constituie o manifestare agresivă înspre afară. S-a mai creat puţin spaţiu şi presiunea a căzut întrucâtva. Terapia cu tranchilizante folosită frecvent de medicina universitară (ca de exemplu Valium-ul) ne arată aceeaşi corelaţie: prin medicament este întreruptă chimic legătura dintre psihic şi aspectul vegetativ (aşa numita decuplare psiho-vegetativă), un pas care în cazurile dificile se realizează şi în mod chirurgical, deoarece la bolnavul de ulcer anumite ramificaţii nervoase corespunzătoare de producerea de acid sunt separate prin operaţie de stomac (vagotomie). La ambele intervenţii ale medicinii tradiţionale se realizează separarea dintre sentiment şi stomac, pentru ca stomacul să nu trebuiască să digere la nivel somatic în continuare sentimentele. Stomacul este protejat de excitanţii exteriori. Strânsa legătură dintre psihic şi secreţia stomacală e suficient cunoscută de la experimentele lui Pavlov încoace.

Atitudinea fundamentală de a nu-şi îndrepta sentimentele şi agresivitatea în afară, ci înăuntru, împotriva sa însuşi, duce în consecinţă, la formarea ulcerului gastric (ulcerul gastric nu este un abces în sensul formării sau proliferării de noi celule, ci este o perforare a peretelui stomacului). În cazul ulcerului stomacal, în locul impresiilor exterioare se diferă propriul perete stomacal – omul se digeră pe sine însuşi – se mănâncă pe sine însuşi, ar fi expresia corectă. Bolnavul de stomac ar trebui să înveţe să-şi conştientizeze sentimentele, să-şi prelucreze conştient conflictele şi să-şi digere conştient impresiile. În continuare, pacientul bolnav de ulcer trebuie să-şi controleze dorinţele de dependenţă infantilă, după sentimentul de a fi la adăpost în preajma mamei, şi dorul său de a fi iubit şi îngrijit, şi să le recunoască chiar şi atunci când aceste dorinţe sunt bine ascunse sub faţa independenţei, a ambiţiei şi a capacităţii de a se impune. Şi în acest caz, stomacul ne arată realitatea.

(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

vineri, 7 octombrie 2011

II. Dinţii

Alimentaţia ajunge prima oară în gură, unde este mărunţită cu ajutorul dinţilor. Cu dinţii muşcăm şi mărunţim hrana. A muşca simbolizează o activitate foarte agresivă, fiind expresia puterii de a apuca, de a putea ataca. Aşa cum un câine îşi arată dinţii, evidenţiindu-şi astfel agresivitatea, vorbim despre a ne „arăta cuiva colţii”, având cu aceasta în vedere decizia noastră de a ne apăra. A avea o dentiţie deficitară, respectiv bolnavă este un indiciu că cineva de-abia-şi poate manifesta, respectiv implica agresivitatea.

Această legătură nu poate fi contestată nici de faptul că în ziua de azi aproape toţi oamenii au probleme cu dentiţia, lucru uşor observabil începând cu cei mai mici. Desigur că această constatare este corectă, numai că simptomele colective arată exclusiv problemele colective. În toate mediile de cultură socială superior dezvoltată a timpului nostru, agresivitatea a devenit o problemă centrală. Li se pretinde oamenilor „o adaptare socială” ceea ce înseamnă în traducere: „Refulează-ţi agresivitatea!”. Numai că toate agresiunile refulate ale iubiţilor, paşnicilor şi atât de bine adaptaţilor din punct de vedere social concetăţeni ai noştri apar din nou ca „boli” la lumina zilei, împânzind, la urma urmelor, comunitatea socială sub această formă pervertită, la fel ca în forma originară. De aceea clinicile constituie câmpurile moderne de luptă ale societăţii noastre. Aici, agresiunile refulate duc lupte nemiloase împotriva posesorilor lor. Aici oamenii suferă din cauza propriei lor răutăţi, pe care nu au îndrăznit să o descopere şi să o prelucreze conştient de-a lungul întregii lor vieţi.



N-ar trebui să ne mire faptul că în abundenţa de simptome ale tabloului clinic vom întâlni mereu agresiune şi sexualitate. Amândouă constituie un domeniu de probleme pe care oamenii timpului nostru le refulează în cea mai mare măsură. Poate că cineva ar dori să obiecteze că atât rata crescândă a criminalităţii ca şi multele atentate, cât şi valul sexual vorbesc împotriva argumentelor noastre. La aceasta ar fi de răspuns ca atât lipsa de agresiune cât şi erupţia acesteia sunt simptomele faptului că agresivitatea a fost refulată. Amândouă constituie doar faze diferite ale aceluiaşi proces. Abia atunci când agresivitatea nu va mai trebui refulată, pentru că primeşte de la început un spaţiu în care se pot face experienţe cu această energie, va fi posibilă integrarea conştientă a părţii nostre agresive din personalitate. O agresivitate integrată ne va sta atunci la dispoziţie în calitate de energie şi vitalitate a întregii personalităţi, fără să ajungem la dulcea blândeţe sau la erupţiile sălbatice de agresivitate. Însă această stare trebuie prelucrată în prealabil. Iar pentru aceasta trebuie să ne oferim posibilitatea de a ne maturiza prin experienţă. Agresivitatea refulată duce exclusiv la formarea umbrei, cu care va trebui într-un final să ne confruntăm sub forma ei pervertită de boală. Cele spuse mai sus sunt valabile în mod analog atât pentru sexualitate cât şi pentru toate celelalte funcţii psihice.

Să ne întoarcem acum la dinţi, care reprezintă în corpul uman şi cel animal capacitatea de agresivitate şi impunere. Se indică adesea câte un popor primitiv, la care dinţii sănătoşi se consideră a fi rezultatul modului natural de hrănire. Însă la aceste popoare aflăm şi un cu totul alt raport vizavi de agresivitate. Pe lângă problematica colectivă, starea dinţilor rămâne totuşi şi o problemă individuală. Pe lângă agresivitatea deja menţionată, dinţii ne arată şi vitalitatea şi forţa noastră de viaţă (agresivitatea şi vitalitatea sunt numai două aspecte diferite ale uneia şi aceleiaşi forţe, dar, cu toate acestea, cele două concepte trezesc asocieri diferite în noi). Gândiţi-vă la expresia „calul de dar nu se caută la dinţi”. Fundalul acestei expresii îl formează obişnuinţa de a privi atent un cal la cumpărare, pentru a putea aprecia, din starea dinţilor, vârsta şi vitalitatea acestuia. Şi interpretarea psihanalitică a viselor asociază căderii dinţilor în vis o indicaţie asupra pierderii de energie şi potenţă.

Există oameni care scrâşnesc din dinţi noaptea, în mod obişnuit, uneori atât de tare încât se ajunge ca prin anumite aparate speciale să se încerce împiedicarea spargerii dinţilor datorată acestor scrâşniri. Simbolistica este evidentă. Scrâşnetul dinţilor reprezintă în simbolistica noastră obişnuită un concept consacrat agresivităţii neputincioase. Cel care nu-şi poate recunoaşte în timpul zilei dorinţa de a muşca, trebuie să-şi scrâşnească noaptea dinţii atât timp până când îşi va fi zdrobit singur aceste arme periculoase...
Gingia este fundamentul dinţilor şi locul care îi menţine. În mod analog, gingia reprezintă baza vitalităţii şi a agresivităţii, a încrederii şi a siguranţei de sine. Dacă unui om îi lipseşte această porţiune de încredere primordială în sine şi de siguranţă în sine, el nu va reuşi niciodată să se confrunte în mod activ şi vital cu problemele, nu va avea niciodată curajul să spargă o nucă între dinţi (în limba germană „a sparge o nucă tare” are şi sensul figurat de a „rezolva ghicitori, probleme sau chestiuni dificile”), vitalitate şi o putere de impunere pe care nu le mai avem. Totuşi, acest fapt rămâne o iluzie şi o amăgire – ca orice proteză- şi corespunde întrucâtva trucului afişării pe gardul de la intrare a unui bişon de salon, cu menţiunea: „atenţie, câine periculos!”. Această dantură nu reprezintă decât o „virulenţă cumpătată”.
Gingia este fundamentul dinţilor şi locul care îi menţine. În mod analog, gingia reprezintă baza vitalităţii şi a agresivităţii, a încrederii şi a siguranţei de sine. Dacă unui om îi lipseşte această porţiune de încredere primordială în sine şi de siguranţă în sine, el nu va reuşi niciodată să se confrunte în mod activ şi vital cu problemele, nu va avea niciodată curajul să spargă o nucă între dinţi (în limba germană „a sparge o nucă tare” are şi sensul figurat de a „rezolva ghicitori, probleme sau chestiuni dificile”), sau să se apere. Or acestei capacităţi trebuie să i se ofere un sprijin, aşa cum sprijină gingia dinţii. Însă gingia nu poate oferi un sprijin deosebit dacă este prea sensibilă şi sângerează la orice nimic. Sângele este simbolul vieţii, iar gingia care sângerează ne indică foarte limpede cum se scurg încrederea primordială în sine şi siguranţa de sine deja la cea mai mică solicitare a forţei de viaţă. 
               

miercuri, 5 octombrie 2011

III. Greaţă şi vomă

Dacă am înghiţit alimente preluându-le în interiorul nostru, putem la un moment dat realiza că ele sunt greu digerabile şi ne stau ca o piatră în stomac. Dar piatra este – asemînător sâmburelui sau miezului – un simbol pentru o problemă. Ştim cu toţii cum ne poate sta o problemă în stomac, curmându-ne apetitul. Apetitul depinde în cea mai mare măsură de starea psihică.

Multe expresii arată această analogie între desfăşurările la nivel psihic şi somatic: Asta mi-a tăiat pofta de mâncare, sau: dacă mă gândesc la asta mi se face greaţă, sau: mi se face rău la stomac numai când îl văd. Greaţa semnalizează respingerea unui ceva pe care nu vrem să-l avem şi care de aceea ne şi stă strâmb în stomac. A mânca fără discernământ poate duce de asemenea la greaţă. Acest lucru nu este valabil doar la nivel fizic – şi în conştienţă omul poate îndesa simultan prea multe lucruri nepotrivite, astfel încât să nu le poată suporta, pentru că nu le poate digera.

Greaţa amplificată se manifestă în vomitarea alimentelor. Omul se eliberează de lucrurile şi de impresiile pe care nu vrea să le aibă, pe care nu vrea să le încorporeze, pe care nu vrea să le integreze. Voma este expresia masivă a apărării şi respingerii. Astfel, pictorul evreu Max Liebermann spunea, referindu-se la starea politicii şi artei după 1933: „Nu pot mânca atât de mult pe cât aş vrea să vomit!”

Voma este non-acceptare. Acest aspect devine foarte limpede şi în cazul cunoscutelor vome de graviditate. Aici se manifestă aversiunea inconştientă faţă de copil, respectiv de sămânţa masculină, pe care femeia nu vrea să şi-o „încorporeze”. În prelungirea acestui gând, voma de graviditate poate exprima şi o respingere a rolului feminin propriu-zis (faptul de a fi mamă).
(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Urmează subcapitolul:
IV. Stomacul

duminică, 2 octombrie 2011

Digestia


I.                    Simbolistica digestiei


În digestie se petrece ceva foarte asemănător respiraţiei. Prin respiraţie preluăm lumea înconjurătoare, o asimilăm şi eliminăm ceea ce nu este asimilat. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul digestiei, numai că procesul de digestie pătrunde mai adânc în substanţialitatea corporală. Respiraţia este dominată de elementul Aer, pe când digestia ţine de elementul Pământ, fiind mai materială. În contrast cu respiraţia, digestiei îi lipseşte un ritm limpede. Ritmul încorporării şi eliminării substanţelor hrănitoare îşi pierde fluiditatea, claritatea şi precizia în inerţia elementului Pământ.


Digestia se asemănă şi cu funcţiile creierului, deoarece creierul (respectiv conştienţa) prelucrează şi digeră impresiile nonsubstanţiale ale acestei lumi (căci omul nu trăieşte numai cu pâine). Prin digestie, trebuie să prelucrăm impresiile substanţiale ale acestei lumi. Aşadar digestia cuprinde:

1.       Preluarea lumii exterioare sub forma impresiilor substanţiale.
2.       Diferenţierea între „suportabil” şi „insuportabil”.
3.       Asimilarea substanţelor suportabile.
4.       Eliminarea substanţelor nedigerate.


Înainte de a ne ocupa mai îndeaproape de problemele care pot apărea de la digestie, este util să aruncăm o privire asupra simbolisticii digestiei. Din mijloacele alimentare şi mîncărurile pe care le preferă sau le respinge un om, putem ştii deja multe (spune-mi ce mănânci şi îţi spun cine eşti!). Este un bun exerciţiu să ne ascuţim privirea şi conştienţa în aşa fel încât ele să poată detecta până în procesele cotidiene cele mai obişnuite, corelaţii existente dincolo de formele de manifestare – niciodată înâmplătoare. Atunci când omul pofteşte în mod deosebit ceva, aceasta este expresia unei afinităţi cu totul precise şi, de aceea, reprezintă o comunicare în privinţa lui însuşi. Atunci când ceva „nu este pe gustul său”, această antipatie poate fi interpretată la fel de bine ca o decizie a unui test psihologic. Foamea este simbolul faptului de a voi să ai, de a voi să preiei în tine, este expresia unei anumite lăcomii. Faptul de a mânca constituie satisfacerea voinţei prin integrare, prin preluare şi saturare.


Dacă cuiva îi este foame de iubire, fără ca această foame să fie astâmpărată în mod adecvat, ea se manifestă în corp ca foame după dulce. Dorinţa arzătoare de a mânca dulciuri şi faptul de a ciuguli mereu câte ceva reprezintă întotdeauna expresia foamei de iubire nesatisfăcută. Dubla semnificaţie a cuvintelor germane süß (dulce) şi naschen (a mânca dulciuri pe furiş, a ciuguli) devine foarte intuitivă atunci când vorbim despre o copilă dulce cu care ne-am dori cu drag o legătură amoroasă. Iubirea şi dulceaţa sunt strâns legate între ele. 


Tendinţa de a mânca dulciuri manifestate de copii constituie un indiciu limpede al faptului că ei nu se simt îndeajuns de iubiţi. Părinţii protestează adesea prea repede împotriva unei asemenea posibilităţi, afirmând că ei „fac totul pentru copii lor”. Dar „a face totul” şi „a iubi” nu sunt câtuşi de puţin acelaşi lucru. Cine mănâncă dulciuri tânjeşte după iubire şi confirmare. Putem avea încredere în această regulă mai mult decât în propria apreciere a capacităţii noastre de iubire. Există şi părinţi care îşi supraîncarcile impresii. Ei evită cu teamă orice solicitare, lor le este teamă de orice confruntare. Această teamă se poate amplifica până la alimentaţia pe bază de pureuri a bolnavilor de stomac, la a căror personalitate ne vom referi în curând mai în amănunt. Alimentaţia pe bază de pureuri este alimentaţia sugariloe gândesc mult şi desfăşoară o activitate intelectuală simt nevoia unei alimentaţii sărate şi condimentate. Oamenii cu predispoziţii puternic conservatoare preferă alimentele conservate, în special afumăturile, ca şi ceaiurile tari, pe care le beau amare (în special cele care conţin tanin). Oamenii care preferă o mâncare bine condimentată, chiar picantă, arată că se află în căutarea a noi stimuli şi noi impresii. Aceştia sunt oamenii care îndrăgesc solicitările, chiar şi atunci când acestea sunt uneori greu suportabile şi greu digerabile. Situaţia este total opusă în cazul persoanelor care ţin un regim dietetic – fără sare, fără condimente. 


Aceşti oameni se cruţă de toate noile impresii. Ei evită cu teamă orice solicitare, lor le este teamă de orice confruntare. Această teamă se poate amplifica până la alimentaţia pe bază de pureuri a bolnavilor de stomac, la a căror persoor lipsite de probleme ale vieţii: chiar şi-n cazul deserturilor dulci, ei solicită ceva tare, din care să poată muşca – ceea ce arată limpede că bolnavul de stomac a regresat în incapacitatea de a diferenţia a copilăriei, unde el nu putea nici diferenţia şi nici descompune, având aşadar posibilitatea să renunţe la faptul de a muşca (ah, un gest atât de agresiv!), ca şi mărunţirea hranei. Bolnavul evită să înghită o hrană solidă.


Teama de oase de peşte simbolizează teama faţă de agresiuni. Repulsia faţă de seminţe dovedeşte frica de probleme – omul nu vrea să ajungă până la miezul lucrurilor. Dar şi aici există grupul contrar: macrobioticii.  Aceşti oameni îşi caută problemele. Ei vor cu orice preţ să ajungă la miezul lucrurilor şi, de aceea, sunt deschişi faţă de hrana tare. Această atitudine merge atât de departe încât la ei poate fi resimţită chiar o respingere a domeniilor lipsite de probleme ale vieţii: chiar şi-n cazul deserturilor dulci, ei solicită ceva tare, din care să poată muşca. Cu aceasta, macrobioticii trădează o anumită teamă faţă de iubire şi duioşie, respectiv dificultatea de a accepta iubirea. Unii oameni reuşesc într-o asemenea măsură să-şi împingă până la extrem ostilitatea faţă de conflicte, încât ajung în final să fie hrăniţi intravenos într-o secţie de urgenţă -  care este fără îndoială cea mai sigură formă de a vegeta, fără conflicte şi fără participare proprie.
(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Urmează subcapitolele:

II.                  Dinţii
III.                Greaţă şi vomă
IV.                Stomacul