Durerile de cap (I)

Durerile de cap se cunosc de-abia de câteva secole încoace, în epocile anterioare de cultură ele fiind necunoscute. În special în ţările civilizate, maladia durerilor de cap a crescut foarte mult, încât 20% dintre persoanele declarate sănătoase au recunoscut că suferă de dureri de cap. Statisticile arată că femeile sunt mai frecvent afectate, şi că „straturile sociale superioare” sunt „supra-reprezentate” cu acest simptom. Toate acestea nu reuşesc să ne uimească prea mult dacă încercăm să ne batem puţin capul în legătură cu ce simbolizează acesta. 

Capul prezintă o polaritate absolut limpede faţă de trup. El reprezintă instanţa superioară a instituţiei noastre corporale. Capul reprezintă aşadar cele de sus, aşa cum trupul este expresia celor de jos.

Considerăm capul drept locul în care sunt la ele acasă înţelepciunea, înţelegerea şi gândirea. Cine acţionează fără cap, acţionează iraţional. I se poate suci cuiva capul şi atunci nu se va mai putea conta pe faptul că el va judeca lucrurile la rece. Sentimentele iraţionale cum ar fi iubirea, periclitează desigur, în mod deosebit existenţa capului – majoritatea oamenilor îl pierd cu acest prilej (...şi dacă nu o fac atunci îi cam doare capul!). 
Există în orice caz şi o serie de contemporani foarte încăpăţânaţi care nu se află niciodată în pericolul de a-şi pierde capul, nici chiar atunci când dau cu el de perete. Unii observatori presupun că această inviolabilitate uluitoare ar putea fi explicată prin faptul de a avea o scândură în faţa capului (expresia germană a avea o scândură în faţa capului este sinonimă cu a fi mărginit, prost, bătut în cap) – însă acest lucru nu a fost dovedit în niciun caz din punct de vedere ştiinţific.

Durerea de cap datorată încordării este o durere difuză, subacută, incipientă, în majoritatea cazurilor de tip apăsător, care se poate extinde ore, zile şi săptămâni de-a rândul. Este foarte probabil ca durerea să înceapă datorită unei stări tensionate înalte a vaselor sanguine. În majoritatea cazurilor durerilor de cap datorate tensionării, există sincron o puternică încordare a musculaturii capului, ca şi a muşchilor din zona umerilor, cefei şi a coloanei vertebrale cervicale. Adesea, durerea de cap datorată stării de tensiune apare în situaţiile de viaţă în care omul este supus presiunii împlinirii unor înalte performanţe sau în situaţiile de ascensiune critică ce ameninţă să-l suprasolicite. Este „calea de sus” pe care  se ajunge cu uşurinţă la supra-accentuarea polului superior, al capului. 


În spatele durerii de cap găsim adesea un om cu o mare ambiţie şi pretenţie la perfecţiune, care încearcă să-şi impună voinţa (să treacă cu capul prin zid). Cu mare uşurinţă i se urcă la cap, în asemenea cazuri, ambiţia şi setea de putere, pentru că cel care dă atenţie unilaterală numai domeniului capului, cel care acceptă şi vieţuieşte numai ceea ce este raţional şi conform raţiunii îşi pierde în curând „legătura cu polul inferior” şi cu aceasta rădăcinile, singurele care îi pot da sprijin în viaţă. 
El devine „preponderent cap”, în sensul că pune accentul principal pe acesta. Dar cerinţele vieţii, cu funcţiile sale, în majoritate inconştiente pentru om, sunt, din punct de vedere evolutiv, anterioare capacităţii gândirii raţionale, care a constituit, prin dezvoltarea scoarţei creierului mare, o cucerire relativ târzie a omului.

Omul are două centre: inimă şi creier – simţire şi gândire. Omul timpului nostru şi a perioadei noastre de cultură a dezvoltat într-o măsură deosebită forţele creierului, aflându-se de aceea în pericolul de a-şi neglija cel de-al doilea centru – inima. Însă faptul de a desconsidera imediat gândirea, raţiunea şi capul nu constituie în niciun caz o soluţie. Niciuna dintre cele două nu este mai bună sau mai rea. Omul nu trebuie să se hotărască pentru una în dauna şi împotriva celeilalte – ci el trebuie să se străduiască să menţină echilibrul între ele.

Cei care pun accentul preponderent pe partea de jos a corpului sunt la fel de nesănătoşi ca şi cei care pun accentul preponderent pe cap, însă etapa noastră de cultură a solicitat şi a dezvoltat atât de puternic polul capului, încât majoritatea oamenilor au mai degrabă un deficit în ceea ce priveşte polul inferior.

La aceasta se adaugă o altă întrebare ca problemă: în ce scop ne punem în joc capacitatea raţională? În majoritatea cazurilor ne implicăm funcţiile gândirii noastre raţionale pentru protecţia eu-lui nostru. Prin modelul de gândire cauzal încercăm să ne asigurăm tot mai mult împotriva destinului nostru, pentru a ne exercita dominanţa egoului. O asemenea întreprindere este condamnată întotdeauna să eşueze în final. Ea duce, în cel mai bun caz, la confuzii, ca turnul din Babel. 
Capului nu-i este îngăduit să devină autonom şi să încerce să-şi parcurgă calea fără trup, fără inimă. Dacă gândirea se separă de partea de jos, ea se desprinde de rădăcinile sale. Gândirea funcţională ştiinţifică este un exemplu de gândire lipsită de rădăcini – căci acesteia îi lipseşte legătura cu temelia primordială – acel religo, religia. Omul care-şi urmează numai capul se caţără la înălţimi ameţitoare, fără să fie ancorat în cele de jos, şi atunci să nu-i fie de mirare că îi vâjâie capul. Capul dă alarma.

Dintre toate organele corpului, capul reacţionează cel mai repede cu durere. În toate celelalte organe trebuie să se desfăşoare mai întâi modificări profunde înainte de a lua naştere durerea. Capul este avertizatorul nostru cel mai sensibil. Durerea sa ne arată că gândirea noastră este incorectă, că ne implicăm incorect, că urmărim ţeluri discutabile. El dă alarma atunci când ne zdrobim capul cu reflecţii nerodnice, după tot soiul de certitudini imaginare, care de fapt, nu există. De fapt, în cadrul formei sale materiale de existenţă, omul nu poate asigura nimic – şi cu orice încercare pe care o întreprinde în acest sens nu devine în realitate decât ridicol.

Omul îşi bate mereu capul pentru lucruri absolut neimportante. Tensiunea se eliberează prin deconectare, însă aceasta nu este decât o altă formă de desprindere, o altă formă a lui „a da drumul”. Atunci când capul dă alarma prin durere, este momentul să ne desprindem de propria îngustime de vederi a lui „eu vreau”, de orice ambiţie care ne împinge în sus, şi de orice fixism. Atunci este timpul cel mai potrivit să ne dirijăm privirile în jos, înspre rădăcinile noastre. Nu sunt ajutaţi cu nimic cei care trec ani de-a rândul peste această alarmă avertizatoare prin pastile împotriva durerilor de cap, pentru că ei vor plăti cu capul.

(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Din acelaşi capitol „Durerile de cap”, urmează partea a IIa,  „Migrena”.