marți, 29 martie 2011

Cu picioarele pe pământ şi capul în nori

Picioarele noastre (coapsele, labele picioarelor) alcătuiesc împreună cu încheieturile genunchilor şi articulaţiile tibio-tarsiene acea unitate funcţională care răspunde la întrebările: Cum îţi merge? Cum stai? Chiar dacă în general acordăm puţină atenţie acestui fapt, pe picioare se bazează întreaga noastră viaţă. Responsabile de mişcarea în spaţiu, ele arată cum o ducem pe drumul nostru. Raportul extremităţii de jos cu realitatea concretă este simbolizat prin contactul cu pământul. În timp ce braţele atârnă în aer, membrele inferioare stau cu „picioarele pe pământ”.
Ele trădează cum ne deplasăm prin viaţă şi ce poziţie preluăm în ea. Poziţia reprezintă ceva central, iar cea pe care o adoptăm faţă de viaţă decide cum ne simţim în ea.
Aidoma braţelor, şi picioarele tind să conserve energia de mişcare netransformată. Pornirile de fugă blocate se întruchipează în crispări, impulsurile de luptă parate în spasme, o atitudine relaxată într-o musculatură corespunzătoare. Există atâtea tipuri de picioare precum există oameni şi puncte de vedere. Totuşi se pot recunoaşte anumite modele care se repetă. Nu degeaba vorbim despre extremităţi, căci ele sunt cele ce ne pun în contact cu extremele apropiere-distanţă.

Picioarele masive, musculoase, care tind spre un mers şi o ţinută cam provocatoare, din cauza  maselor musculare care se iau la harţă în timpul mersului, trădează o personalitate similară. În ciuda forţei, mobilitatea spontană şi schimbările bruşte nu sunt puncul lor forte. Mersul rigid, ca de robot, lasă impresia de a fi executat cu un efort impus. Mobilitatea care în mod normal se desfăşoară cu supleţe este înocuită printr-o forţă robustă. Dacă aici se adaugă şi labele picioarelor corespunzător de masive, atitudinea stângace, ca de elefant sare-n ochi.

Polul opus îl reprezintă picioarele slăbite cu o musculatură prea puţin dezvoltată, cărora le e greu să-şi ţină posesorii pe picioare şi care riscă-n orice moment să se prăbuşească. Cu dificultatea de a sta pe propriile picioare şi fără nişte puncte de sprijin stabile, respectivii au în mod clar nevoie să se proptească. Au pornit-o la drum cu nişte picioare cărora le trebuie un reazăm şi îi îngrijorează pe drept cuvânt poziţia şi înaintarea lor. În mod corespunzător, caută peste tot prijin şi încredere, care însă tinde să se dezvolte doar precar cu o atare platformă a vieţii lor. Ei caută adesea în mod compensator măcar în partea superioară un punct solid de sprijin, printr-o accentuare deosebită a muşchilor braţelor sau creierului lor.

Picioarele zvelte şi vânjoase sunt şi ele subţiri, dar nu dau dovadă de slăbiciune. Ele se caracterizează printr-o mobilitate intensă, spontană, care poate să ducă până la agitaţie nervoasă. Veşnic pe drum, au probleme să ajungă şi să rămână acolo. Astfel de picioare sunt considerate atrăgătoare, o dată ce sunt încordate şi suple, mobile şi sensibile. Nestatornicia se ascunde discret în spatele unei eleganţe activ-preocupate.

Picioarelor vânjoase li se opun unele masive, supradezvoltate, ai căror posesori frapează printr-un mers târşâit, cu care se şi târăsc de altfel  prin viaţă. De mici tot aud: „Ridică picioarele!” sau „Eşti împiedicat rău!”. Adesea urmează aceste profeţii, îşi stau în drum, au dificultăţi în a sta pe picioare şi cu atât mai mult să înainteze. Slăbiciunea acestei poziţii şi cea a punctelor lor de vedere îi trage în jos, precum balastul pe care-l cară cu ei. Mersul lor târât ce pare adormit este, după cum ne putem imagina, nepotrivit pentru a aborda cu el viaţa. Aflate pe urmele dârei lăsate prin târâre, le lipsesc adesea constanţa şi tendinţa necesară de a rezista şi răzbate.
(Ruediger Dahlke, Boala ca şansă)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu