marți, 29 martie 2011

Cu picioarele pe pământ şi capul în nori

Picioarele noastre (coapsele, labele picioarelor) alcătuiesc împreună cu încheieturile genunchilor şi articulaţiile tibio-tarsiene acea unitate funcţională care răspunde la întrebările: Cum îţi merge? Cum stai? Chiar dacă în general acordăm puţină atenţie acestui fapt, pe picioare se bazează întreaga noastră viaţă. Responsabile de mişcarea în spaţiu, ele arată cum o ducem pe drumul nostru. Raportul extremităţii de jos cu realitatea concretă este simbolizat prin contactul cu pământul. În timp ce braţele atârnă în aer, membrele inferioare stau cu „picioarele pe pământ”.
Ele trădează cum ne deplasăm prin viaţă şi ce poziţie preluăm în ea. Poziţia reprezintă ceva central, iar cea pe care o adoptăm faţă de viaţă decide cum ne simţim în ea.
Aidoma braţelor, şi picioarele tind să conserve energia de mişcare netransformată. Pornirile de fugă blocate se întruchipează în crispări, impulsurile de luptă parate în spasme, o atitudine relaxată într-o musculatură corespunzătoare. Există atâtea tipuri de picioare precum există oameni şi puncte de vedere. Totuşi se pot recunoaşte anumite modele care se repetă. Nu degeaba vorbim despre extremităţi, căci ele sunt cele ce ne pun în contact cu extremele apropiere-distanţă.

Picioarele masive, musculoase, care tind spre un mers şi o ţinută cam provocatoare, din cauza  maselor musculare care se iau la harţă în timpul mersului, trădează o personalitate similară. În ciuda forţei, mobilitatea spontană şi schimbările bruşte nu sunt puncul lor forte. Mersul rigid, ca de robot, lasă impresia de a fi executat cu un efort impus. Mobilitatea care în mod normal se desfăşoară cu supleţe este înocuită printr-o forţă robustă. Dacă aici se adaugă şi labele picioarelor corespunzător de masive, atitudinea stângace, ca de elefant sare-n ochi.

Polul opus îl reprezintă picioarele slăbite cu o musculatură prea puţin dezvoltată, cărora le e greu să-şi ţină posesorii pe picioare şi care riscă-n orice moment să se prăbuşească. Cu dificultatea de a sta pe propriile picioare şi fără nişte puncte de sprijin stabile, respectivii au în mod clar nevoie să se proptească. Au pornit-o la drum cu nişte picioare cărora le trebuie un reazăm şi îi îngrijorează pe drept cuvânt poziţia şi înaintarea lor. În mod corespunzător, caută peste tot prijin şi încredere, care însă tinde să se dezvolte doar precar cu o atare platformă a vieţii lor. Ei caută adesea în mod compensator măcar în partea superioară un punct solid de sprijin, printr-o accentuare deosebită a muşchilor braţelor sau creierului lor.

Picioarele zvelte şi vânjoase sunt şi ele subţiri, dar nu dau dovadă de slăbiciune. Ele se caracterizează printr-o mobilitate intensă, spontană, care poate să ducă până la agitaţie nervoasă. Veşnic pe drum, au probleme să ajungă şi să rămână acolo. Astfel de picioare sunt considerate atrăgătoare, o dată ce sunt încordate şi suple, mobile şi sensibile. Nestatornicia se ascunde discret în spatele unei eleganţe activ-preocupate.

Picioarelor vânjoase li se opun unele masive, supradezvoltate, ai căror posesori frapează printr-un mers târşâit, cu care se şi târăsc de altfel  prin viaţă. De mici tot aud: „Ridică picioarele!” sau „Eşti împiedicat rău!”. Adesea urmează aceste profeţii, îşi stau în drum, au dificultăţi în a sta pe picioare şi cu atât mai mult să înainteze. Slăbiciunea acestei poziţii şi cea a punctelor lor de vedere îi trage în jos, precum balastul pe care-l cară cu ei. Mersul lor târât ce pare adormit este, după cum ne putem imagina, nepotrivit pentru a aborda cu el viaţa. Aflate pe urmele dârei lăsate prin târâre, le lipsesc adesea constanţa şi tendinţa necesară de a rezista şi răzbate.
(Ruediger Dahlke, Boala ca şansă)

joi, 24 martie 2011

Educaţia trece, (d)efectele rămân

Funcţia de printe trebuie să fie în mod fundamental mijlocul privilegiat de a da unui suflet posibilitatea de a cunoaşte această lume şi de a evolua. Dacă este înţeleasă în mod adecvat, probabil că nu există oportunitate mai mare oferită omenirii decât cea de a fi agent al naşterii fizice al unui suflet şi de a avea grijă de personalitatea tânără în timpul primilor ani ai existenţei ei  sale pe pământ. Întreaga atitudine a părinţilor trebuie să fie concentrată  în a da micului nou venit toată îndrumarea spirituală, fizică şi mentală care le stă în putere, amintindu-şi întotdeauna că micuţul este un suflet individual care a sosit să-şi dobândească propria experienţă şi cunoaştere în felul său propriu, de aceea ei trebuie să-i ofere toată libertatea posibilă pentru o dezvoltare nestânjenită.
Funcţia de părinte este o slujbă divină şi trebuie respectată la fel de mult sau poate chiar mai mult decât orice altă datorie pe care trebuie să ne-o asumăm. Constând în sacrificiu, să avem întotdeauna în vedere că nu trebuie să cerem nimic în schimb de la copil, scopul fiind în totalitate acela de a da şi numai de a da, dragoste, blândeţe, protecţie şi îndrumare, până când sufletul îşi asumă sarcina tinerei personalităţi.
Independenţa, individualitatea şi libertatea trebuie învăţate de la început, iar copilul trebuie încurajat de timpuriu în viaţă să gândească şi să acţioneze pentru sine însuşi. Părintele va trebui să renunţe la control pas cu pas, pe măsură ce se dezvoltă capacitatea copilului de a se conduce singur, iar mai târziu nicio constrângere sau idee falsă de datorie faţă de părinţi nu trebuie să împiedice dorinţele sufletului copilului.
Să nu pierdem din vedere faptul că acel copil pentru care putem deveni un protector temporar poate fi un suflet mult mai vârstnic şi mai mare decât noi înşine, superior nouă din punct de vedere spiritual, astfel încât controlul şi protecţia trebuie să fie restrânse după nevoile tinerei personalităţi.
A fi părinte e o datorie sacră, temporară în caracterul ei, care trece de la o generaţie la alta. Nu implică nimic altceva decât a fi de folos şi nu solicită nicio obligaţie în schmb de la tineri, din moment ce aceştia trebuie lăsaţi liberi să se dezvolte în felul lor şi să devină cât se poate de pregătiţi pentru a îndeplini aceeaşi funcţie în scurt timp. Astfel, copilul nu trebuie supus restricţiilor, obligaţiilor şi opreliştilor părinţilor.
Părinţii trebuie să se ferească de orice dorinţă de a modela tânăra personalitate potrivit propriilor idei şi dorinţe şi să se abţină de la orice control necuvenit sau cerere de favoruri în schimbul datoriei lor naturale. Orice dorinţă de control sau de a influenţa tânăra viaţă din motive personale este o formă pură de lăcomie şi nu trebuie să fie niciodată încurajată, căci, dacă prinde rădăcini în tânărul tată sau în tânăra mamă, îi va transforma în anii ce vor urma în veritabili vampiri. Dacă există cea mai mică dorinţă de a domina, aceasta trebuie controlată dela început. Trebuie să refuzăm să ne lăsăm pradă lăcomiei, care naşte în noi dorinţa de a-i poseda pe alţii. Trebuie să încurajăm în noi înşine arta de a da şi să o dezvoltăm până când va fi îndepărtată prin sacrificiu orice urmă a acţiunii opuse.
Copiii trebuie să ţină minte că funcţia de părinte, ca simbol al puterii creatoare, este divină în misiunea ei, dar ea nu impune nicio restricţie a dezvoltării şi nicio obligaţie care ar putea stânjeni viaţa şi munca cerute de propriu suflet. Este imposibil să estimăm în civilizaţia actuală suferinţa nesfârşită, obstrucţionarea înclinaţiilor naturale şi dezvoltarea caracterelor dominante produse de lipsa de înţelegere a acestui fapt. În aproape fiecare casă părinţii şi copii îşi construiesc închisori, prin urmare şi o concepţie greşită despre relaţia dintre părinte şi copil din motive în totalitate false. Aceste închisori limitează libertatea, viaţa, împiedică dezvoltarea naturală şi aduc nefericire tuturor celor implicaţi, tulburări mentale,  nervoase şi chiar fizice, care afectează cu siguranţă o foarte mare proporţie din bolnavii vremurilor noastre.
Pentru foarte mulţi oameni, cea mai mare bătălie se va da în propria lor casă, unde, înainte de a-şi câştiga libertatea de a obţine victorii în lume, vor trebui să se elibereze de dominaţia ostilă sau de controlul vreunei rude apropiate. Dacă nu ar exista astfel de oponenţi, ne-ar lipsi ocazia de a ne dezvolta curajul şi individualitatea, dar adevăratele biruinţe ale vieţii vin prin dragoste şi blândeţe, într-o astfel de întrecere nu trebuie folosită forţa de niciun fel.
Spiritele dominatoare au nevoie de mult ajutor şi îndrumare ca să ajungă la înţelegerea marelui adevăr. Dacă suntem slabi şi le îngăduim prin aceasta să-şi extindă influenţa, nu îi vom sprijini defel, un refuz blând de a ne supune controlului lor şi un efort de a-i face să înţeleagă bucuria de a da îi va ajuta pe un drum ascendent.
(Edward Bach, Terapia prin flori, extras din Capitolul V)

miercuri, 23 martie 2011

Păr (ne) la locul lui

O dată cu părul, le este luată oamenilor şi libertatea, de exemplu aceea de a se mişca liber şi firesc printre semenii lor. Astfel se pierde şi o parte din radierea lor, deci şi din puterea lor asupra altor oameni, mai cu seamă asupra celuilalt sex. Posibilitatea să farmece cu ajutorul părului cade şi ea, nu se mai poate da seducător din nişte gene care nu mai există.
Tabloul bolii reflectă ruşinea firească şi arată propria situaţie lipsită de apărare. El curmă diferite jocuri de societate şi mai cu seamă jocul siguranţei de sine. Este oarecum polul opus al hirsutismului. Dacă acesta impulsionează la lupta conştientă pentru forţă şi putere spre a degaja corpul de această sarcină, pierderea părului îl cufundă mai adânc într-o neputinţă infantilă.
Dacă antenele, obiectele de podoabă, simbolurile de putere, libertate şi vitalitate, încărcate toate de semnificaţie, părăsesc pe cineva sub simptomatica jignitoare a căderii părului, trebuie să ne gândim la situaţiile simbolice în care trebuie să ne lepădăm de păr. Dacă s-a trecut cu vederea necesitatea unei ‚năpârliri’ spiritual-sufleteşti, organismul este silit să întruchipeze el singur tema în mod substitutiv. Cum la păr este vorba de anexe ale pielii, în acest context ar trebui să ne gândim şi la simbolistica lepădării pielii, mai ales în cazul în care căderea părului este legată şi de formarea mătreţii. Şarpele îşi leapădă vechea piele când este matur pentru una nouă. Deci se impune întrebarea: am neglijat să mă lepăd de vechea mea piele şi să las să-mi crească una nouă?
Expresii precum „a-şi lepăda pielea”, „a fi jumulit”, „a-şi vinde (şi) pielea” sugerează că a trebuit să plătim, respectiv să aducem o jertfă şi să dăm ceva ce nu am dat cu drag sau ce nu voiam să dăm de bună voie. Nu am scăpat cu pielea teafără, ci am fost expuşi goi-goluţi, am fost tunşi de la destule.
Lecţia de învăţat care zace îndărătul acestui aspect al căderii părului este deci de a da conştient drumul la ceea ce este vechi şi depăşit pentru a face loc noului. Este esenţial ca acest pas să fie executat conştient pentru a despovăra corpul de sarcina de a da drumul ca formă de substitut. În plus, aici se impune indiciul că noul care creşte în loc este prea puţin. O cădere totală cere despăgubiri radicale, şi anume mergând până la rădăcinile temerilor vechi şi depăşite.
Cealaltă posibilitate este mărturisirea pierderii de libertate survenite şi acceptarea ei. Cine îşi vede libertatea în a face voluntar şi conştient ceea ce trebuie făcut nu are de ce să se teamă pentru simbolurile lui de libertate. Asta e important mai ales pentru pierderile inevitabile de libertate, cum ar fi de pildă cea de a deveni adult. Pacienţii care şi-au lepădat deja din adolescenţă părul trădează o împăcare insuficientă cu ideea de a se maturiza. Astfel pierderea părului de timpuriu denotă doua feţe. Pe de o parte, cei afectaţi au aspectul înaintării premature în vârstă, o data ce părul pierdut e un semn al anilor „mai maturi”, pe de altă parte,  simbolistica recunoaşte drept explicaţie şi lipsa de păr a nou-născutului, mai cu seamă în cazul în care în loc să crească alt păr se formează un puf delicat. Expresia „o chelie ca un popou de bebeluş” indică tocmai acest aspect dublu. Soluţia mai constă în maturizarea sufletească, chiar şi-atunci când chelia străluceşte ca oglinda. Nu e niciodată prea târziu pentru a te lepăda de mofturile copilăriei, respectiv a descoperi propria infantilitate pe un plan mai înalt.
Alte perioade tipice de timp pentru căderea părului sunt puţin înainte de căsătorie, înainte de ocuparea unui post stabil, înainte de numirea ca funcţionar, etc. Aici trebuie să avem în principiu acelaşi lucru în vedere: nu renunţarea conştientă la libertate şi independenţă pune în pericol podoaba capilară bărbătească, ci lipsa de conştienţă legată uneori de ea şi încercarea de a nu plăti pentru avantaje pretinse. Cine devine funcţionar din intenţie şi pasiune şi renunţă în schimb bucuros la anumite libertăţi, acela îşi are părul în siguranţă. Ameninţat este mai degrabă cel care se simte artist şi are visuri înaripate dar în realitate intră-n tagma funcţionărească din cauza fricii sale existenţiale nemărturisite. Pentru un astfel de pas greşit va trebui să plătească, de exemplu, fiind ‚tuns’ simbolic de la diferite avantaje.
Modificările creşterii părului în timpul sarcinii şi după naştere aruncă o lumină asupra aceleiaşi teme dintr-un alt unghi. Multe femei au în timpul sarcinii un păr mai des şi mai viguros, unele pierd însă această calitate imediat după naştere. Aspectul sacrificiului este clar aici. Pentru a dărui viaţă unui copil, femeia trebuie să se despartă de el, ea dăruieşte, deci dă ceva de la ea. Mai cu seamă femeile care au probleme cu rolul de mamă şi aspectul lui de sacrificiu prezintă după naştere o cădere masivă a părului. Pe de o parte ele dau peste cap substitutiv jertfa care nu e dată de bună-voie, pe de alta trăiesc în trup şi aspectul prefacerii, care ar trebui să le cuprindă viaţa după naşterea copilului.
La căderea circulară a părului, aşa-numita alopecia areata (pelada), este vorba de aceeaşi tematică raportată la o zonă strict delimitată. Lecţia de învăţat este de a detecta acest domeniu delimitat, de a se desprinde în consecinţă de structuri perimate şi de a lăsa ca în locul lor să treacă impulsuri noi.
Diferenţiată de acest tip de cădere a părului este căderea părului la bărbaţi în acel loc care aminteşte de tonsura unui călugăr. Să fie oare vorba de a se apropia de arhetipul călugărului care vrea să semnalizeze o deschidere înspre în sus? Rezidă aici cerinţa de a imita călugării şi de a năzui să se desprindă de lumea exterioară pentru a se deschide mai mult lumilor superioare?
Într-un mod asemănător s-ar putea interpreta cheliile care pornesc de deasupra tâmplelor şi care formează fruntea înaltă, de gânditor, astfel accentuând aspectul filosofic al omului. Şi aici se poate doar presupune dacă îşi găsesc expresie pe plan fizic lucruri omise pe plan spiritual şi psihic sau dacă fruntea înaltă îl evidenţiază pe gânditor.
Întrebări
1.      Mă pedepsesc pentru ceva sau mă las pedepsit?
2.      Îmi sacrific părul, semnul puterii şi demnităţii mele ca ispăşire? Dacă da, pentru ce?
3.      Am uitat să plătesc pentru libertatea, puterea şi demnitatea din care am gustat?
4.      Unde am rămas agăţat de idei imature, copilăreşti de libertate?
5.      Am vrut să salvez prea mult de-a lungul timpului structuri perimate de demnitate şi prestigiu?
6.      Am irosit pe nesimţite ţinându-mă strâns de structurile vechi, libertatea adevărată, puterea autentică şi demnitatea adecvată?
7.      Unde am neglijat să las să răsară în viaţa mea noi impulsuri şi forţe?
(Ruediger Dahlke, Boala ca şansă)

sâmbătă, 19 martie 2011

It's that simple. Facts of life


În natură nimic nu e gratuit! Frumusețea cuprinde utilul, iar utilul face parte dintr-o economie universală divină.

A sosit de mult timpul ca terapia să abordeze omul ca pe o unitate funcțională imposibil de decupat și tratat pe segmente și aparate funcționale. Vorbim despre o unitate indisociabilă între psihic și fizic (între partea subtilă și cea densă a aceluiași program). Adevărata terapie a avut dintotdeauna toate aceste intuiții, tratând atât efectul, dar mai ales cauza, dând o imensă importanță întăririi și purificării terenului (organismului) cu substanțe a căror energie este compatibilă cu energia umană. Și nu în ultimul rând, respectând timpul și ritmul de vindecare al corpului, fără a masca simptomele care evocă evoluția bolii. Persoana este total responsabilă și intenția ei de însănătoșire și de evoluție este hotărâtoare în procesul de vindecare.
Dr. Edward Bach se-nscrie, cu terapia sa bazată pe remedii florale, în această linie unificatoare care ia în considerare tratarea cauzelor concomitent cu simptomele bolilor
(Mircea Laurențiu, Osteopat DO)



Natura ne-a conceput perfecți, nu trebuie să ne străduim să obținem ce deja avem, trebuie doar să transpunem în formă materială perfecțiunea cu care am fost înzestrați de la începutul tuturor timpurilor. Sănătatea înseamnă să ascultăm dorințele sufletelor noastre, fiind încrezători asemenea copiilor mici, respingând intelectul (pomul cunoașterii binelui și răului) cu raționamentele sale „pro” și „contra”, cu temerile sale anticipative, ignorând convenția, ideile comune și îndemnurilor altor oameni, astfel încât să putem trece prin viață neatinși, nevătămați, gata să ne ajutam semenii.
Putem judeca sănătatea noastră prin intermediul fericirii de care ne bucurăm (sau nu) și tot prin ea putem știi dacă ne supunem sau nu dictatelor sufletelor noastre. Lumea ne este dată pentru a ne bucura și a ne face utili. Numai făcându-ne utili din dragoste și fericire putem fi de folos cu adevărat. Un lucru făcut dintr-un simț al datoriei însoțit poate de un sentiment de iritare și nerăbdare este lipsit de importanță, înseamnă timp prețios irosit, când, poate, cineva acolo are nevoie reală de ajutorul nostru.
Adevărul nu are nevoie să fie analizat, argumentat sau învăluit în multe cuvinte. Numai în privința lucrurilor complicate și irelevante ale vieții avem nevoie de atât de multă convingere, acest lucru ducând la supradezvoltarea intelectului. Lucrurile care contează cu adevărat sunt cele simple.


Doar sufletul știe ce experiențe sunt necesare pentru fiecare personalitate în parte. Oricare ar fi impulsul, important sau nu – dorința de o altă ceașcă de ceai sau o schimbare totală a tuturor obiceiurilor din viața cuiva – trebuie să fie urmat de bună voie. Sufletul știe că saturația e singurul remediu adevărat pentru tot ceea ce noi considerăm păcat sau greșit în această lume, căci până nu se revoltă întreaga ființă împotriva unui anumit act, acel defect nu e eradicat, ci doar inactiv, ca atunci când e mult mai la-ndemână să continui să-ți înfigi degetele în borcanul cu dulceață, până când ești atât de bolnav, încât dulceața nu te mai atrage.
Adevăratele noastre dorințe, îndemnurile sinelui nostru adevărat nu trebuie confundate cu îndemnurile și dorințele pe care ceilalți oameni ni le sădesc atât de des în minte sau în conștiință. Nu trebuie să dăm atenție felului în care lumea interpretează acțiunile noastre. Putem fi siguri că există un singur păcat, acela de a nu ne supune dictatelor divinității noastre. Aceste îndemnuri, intuiții, dorințe nu sunt niciodată egoiste. Ele ne privesc doar pe noi înșine, nu greșesc niciodată în ceea ce ne privește și ne aduc sănătate în trup și minte.
Boala este rezultatul opunerii personalității la îndrumarea sufletului care se manifestă în corpul fizic. Se întâmplă atunci când suntem surzi la „glasul conștiinței”, când încercăm să ne impunem altora dorințele sau permitem sugestiilor, gândurilor și ordinelor lor să ne influențeze.
 

Să fim atenți nu numai să nu îngăduim nicio interferență din exterior, ci, și mai important, să nu stânjenim în nici un fel altă ființă omenească. În aceasta rezidă adevărata sănătate. Nu avem nici un drept să ne amestecăm în viața vreunuia din semenii noștri. Această dizarmonie, boala, se manifestă în corp, fiindcă numai corpul servește la reflectarea lucrărilor sufletului, întocmai cum chipul reflectă fericirea prin zâmbet și supărarea prin încruntătură. La fel și în ceea ce privește lucrurile mai mari. Trupul va reflecta adevăratele cauze ale bolii (frica, nehotărârea, îndoiala, etc.) în dezorganizarea sistemelor și țesuturilor sale. Boala este prin urmare, rezultatul interferenței: intervenind asupra altcuiva sau îngăduind altuia să intervină asupra noastră.
(Edward Bach, Terapia prin flori, extrase din Capitolele III, IV, V)

marți, 15 martie 2011

Parc Nazi

Ieri, când am intrat în linie dreaptă pe alea parcului, lume luminată cu numărul complet de nepoți, frați și surori. De un an și jumătate de frecventări  ne cam știm între noi, și tre’ să spun că s-a shape-uit o oarecare rutină în pătrățelu ăsta de nisip și pietricele amărât: bisericuțe de bunicuțe aparent blânde cu gheruțe tocite în buzunare tricotate, single grand-fathers, consoarte de soți internaționali, mame de etnii neintegrate-n Franța, mame pe care copiii le cam încurcă, gospodine cu dentiție incompletă și ruj aprins, mame-păianjăn, tați bilingvi, mame-orchestră.
Coduri colorate
Fetițele de la Generala de vizavi, extrem de entuziaste de ce-au găsit scris pe ușa de la toaletă în pauză.  Stăteau ciorchine-n balansoarul de lângă noi, chicotind și făcând mare caz de niște băieți care ar fi spus tot felul de lucruri interesante.
-Propun să inventăm coduri pentru băieți și să vorbim în coduri.
-Daaa, super, cod negru pentru băieții urâți, cod portocaliu pentru băieții așa și-așa și cod roz pentru băieții a-do-ra-bili!!
Păpușici de rezervă
În drum spre toboganul albastru, am întâlnit-o pe Mama Orchestră. Această mamă are o fetiță de trei ani și-un pic și un băiețel mult mai mare, care venise cu alți prieteni de care avea grijă tot ’mneaei. Mama-orchestră puse pe bancă un rucsac enorm din care scoase haine, hăinuțe, pungulițe și sticluțe, de-ale gurii pentru două gusturi diferite, patru păpuși, hăinuțe, suzete de păpuși și un cărucior de jucărie pe care-l oferi fetiței. Fetița avea cod roz, era a-do-ra-bi-lă!! Buclată și timidă, dar cu sclipiri în ochișorii vii.
Cărucior de păpuși, mic, roz  și cu rotițe?!! Exact ce și-a dorit Amira!! Până să zic unu, doi, trei, căruciorul nu-i voie să-l iei, Amira deposedă pe Buclata Adorabilă și-și puse rapid expresia de Puss in the Boots, aia cu ochișorii enormi șantajatori care înmuie inima Mamei-Orchestră. Femeia luă două păpușici și repuse în posesie perdanții. Îmi explică mulțumită că mereu aduce păpuși de rezervă, just in case. Cât despre Puss in the Boots Amira, cărucioru ăla a fost folosit exclusiv ca punct de sprijin pentru a se posta ferm și indiscret în fața grupurilor de interes.
Am mai fi stat la vorbe dulci și vitamina D, dar la noi in da hood, părculețul se închide cu lacăt la orele 15 fără zece, cu redeschidere la orele 17 fix. Is this normal??

vineri, 11 martie 2011

Amira plus Papucei Tikki egal love

Our turn să descoperim Papuceii Tikki.
S-a-ntâmplat într-o după-masă soft and lazy, când mă plimbam online cu mare drag prin magazinul Rekăi. Am găsit o pereche de pisicuțe Pink Tikki, dar într-o mărime ușor nepotrivită cu vârsta Amirei. Nu ne-am împotmolit aici și la sugestia mamei lui Green Baby, am ales o pereche roșie cu Floricele Roz ultra fisTikkii.
M-am gândit la ele atât de intens, încât două zile mai târziu le-am găsit la ușa noastră în brațele Trimisului Curier. Am semnat cu pix albastru de primire Trimisului și am fugit cu o Amira-ntr-o mână și cu două Floricelele FisTikii în cealaltă, până ce am ajuns în ultima cameră a palatului bicameral, camera de probat pantofiori. Papuceii Tikki se poartă-n picioruțe, dar  la o adică pot depozita puzzle-uri sau bile de sticlă decorative J  Piele moale și catifelată, cusături fine, culori și desene gingașe, vor cuibări cu delicatețe picioruțe de fetițe și băieței fericiți.
A doua zi, prietena Mirela, aflată-n vizită de plăcere, îmi exemplifică live un model superb de ursuleți ciocolatii pe care-i purta Almond Blue Eyed Teo a ei. De cât bibilisem la Floricele, parcă aș fi cunoscut patternu’.... toată lumea iubește Tikkis J
Teo Tikki? Amira Tikki too!
Mi-a explicat Prietena Mirela că perechea din picioruțele lui Teo călătorise fără taxe poștale direct de la producător, care producător, culmea culmilor, locuiește și există în Timișoara! Și uite-așa următoarea dimineață, după ce-am sorbit cu poftă din site-ul Minimondo în cauză, se mai făcu Amira cu o pereche de Tikkis, perechea cu Pisicuțe Roz, se putea altfel?
Mommies FantasTikkis
Ce onoare! Pisicuțele ne-au fost aduse la ora exactă de creatoarea și mama lor în persoană! Pe forumuri și site-uri cu încălțăminte pentru copii e cunoscută drept Mama Papuceilor Tikki, dar după discuția purtată în care povestea cu pasiune cum se ocupă mai singură de absolut tot, am vizualizat în mintea personală  pe the Mammas and the Pappas a papuceilor Tikki!
 Am rămas foarte plăcut impresionată de organizarea și talentul acestei mame tinere, de faptul că se strecoară dibace și reușește să armonizeze cu drag îndeletnicirile de mamă a doi copii și pasiunea de designer, că face totul din plăcere sinceră perfecționând ce e mai sănătos și mai prietenos pentru cele mai delicate și divine feetsies din lume.
P.S. Între timp, perechea de Pisicuțe Roz a suferit o intervenție artistică din partea Amirei cu o nemiloasă cariocă albastră, vă vine să credeți că după o baie cu săpun de cătină și un periaj ferm (numai după ce s-au uscat) Pisicuțele sint și mai minunate?