joi, 13 octombrie 2011

IV. Stomacul

Următorul loc în care ajunge hrana noastră – nevomitată – este stomacul, însărcinat cu funcţia primară de primire a alimentelor. El preia toate impresiile care vin din afară, preia tot ce urmează a fi digerat. Puterea de a prelua necesită o stare de deschidere, o pasivitate şi o disponibilitate în sensul capacităţii de dăruire. Cu aceste însuşiri, stomacul reprezintă un pol feminin. Aşa cum principiul masculin se caracterizează prin capacitatea iradierii şi prin activitate (elementul Foc), principiul feminin prezintă o disponibilitate de preluare, capacitate de dăruire, impresionabilitate şi ocrotire (elementul Apă). La nivel psihic, elementul feminin este împlinit cu ajutorul puterii simţirii, printr-o lume de sentimente (însă nu a emoţiilor!). Dacă un om îşi refuză nevoia simţirii la nivel psihic, aceasta se cufundă în corp, iar stomacul trebuie să preia şi să digere, pe lângă impresiile fizice ale alimentelor şi sentimentele psihice. Într-un asemenea caz, prin stomac nu trece numai iubirea, ci ne şi izbeşte ceva, sau ne roade ceva pe dinăuntru, ceea ce se manifestă mai târziu sub aspectul vizibil al slăninii – respectiv grăsimii depusă pe om de necaz.

Pe lângă funcţia preluării, mai găsim în stomac şi o alta, atribuită polului masculin: producerea de acid gastric. Acidul atacă, corodează, descompune – este în mod evident agresiv. Dacă un om care nu este mulţumit de ceva şi se revoltă, nu reuşeşte să–şi controleze în mod conştient această mânie, sau să o transpună în agresivitate, atunci aceasta şi faptul de a fi acru se somatizează drept acid gastric. Stomacul reacţionează în concordanţă, producând un lichid agresiv la nivel material, pentru a prelucra şi a digera cu ajutorul lui sentimente non-materiale – o întreprindere dificilă, situaţie în care lucrurile se aglomerează în sus şi se manifestă sub formă de eructaţii pentru a ne aminti faptul că este mai bine să nu ne înghiţim sentimentele (ceea ce ar duce la supra-împovărarea stomacului şi a procesului digestiv). În acest caz, acidul urcă în sus, pentru că el doreşte să se exprime, dar creează probleme bolnavului de stomac. Acestuia îi lipseşte capacitatea de a se raporta conştient la mânia şi agresivitatea sa, şi de a rezolva în felul acesta conflicte şi probleme prin preluarea răspunderii de sine. Bolnavul de stomac fie nu îşi manifestă deloc agresivitatea (se macină pe sine), fie dovedeşte o agresivitate exagerată – dar niciuna dintre aceste două extreme nu îl ajută să rezolve cu adevărat problemele, pentru că lui îi lipseşte ca fundament încrederea în sine şi sentimentul de a fi ocrotit, ca bază pentru propria dominare a conflictelor, o problemă pe care am tratat-o deja la tema dinţi-gingie. Oricine ştie că o alimentaţie prost mestecată este în mod deosebit răspunzătoare pentru iritarea şi supraaciditatea stomacului. Masticaţia simbolizează însă agresivitate. Dacă omului îi lipseşte atitudinea agresivă inerentă masticaţiei, această situaţie cade din nou ca o povară în sarcina stomacului şi el va produce mai mult acid.

Bolnavul de stomac este un om care nu vrea să aibă conflicte. El tânjeşte inconştient să se întoarcă în copilăria sa lipsită de provocări de acest gen. Stomacul său îşi doreşte o alimentaţie pe bază de pureuri. În acest fel, bolnavul de stomac se hrăneşte cu hrană pasată, hrană care a trecut deja printr-o sită, printr-un filtru, şi care şi-a dovedit în felul acesta lipsa de periculozitate. Alimentele trebuie mai întâi ucise prin procesul agresiv de fierbere, înainte ca omul să îndrăznească să le abordeze. Toate alimentele condimentate, alcoolul, cafeaua, nicotina, dulciurile reprezintă un excitant mult prea mare decât celui căruia ar vrea să se expună bolnavul de stomac. Pentru acesta, viaţa şi hrana ar trebui să fie liberă de orice cerinţe. Acidul gastric creează un sentiment de presiune care împiedică preluarea ulterioară de noi impresii.

La administrarea de calmante-tampon împotriva acidităţii se ajunge de cele mai multe ori la eructaţii, ceea ce aduce o uşurare, deoarece eructaţia constituie o manifestare agresivă înspre afară. S-a mai creat puţin spaţiu şi presiunea a căzut întrucâtva. Terapia cu tranchilizante folosită frecvent de medicina universitară (ca de exemplu Valium-ul) ne arată aceeaşi corelaţie: prin medicament este întreruptă chimic legătura dintre psihic şi aspectul vegetativ (aşa numita decuplare psiho-vegetativă), un pas care în cazurile dificile se realizează şi în mod chirurgical, deoarece la bolnavul de ulcer anumite ramificaţii nervoase corespunzătoare de producerea de acid sunt separate prin operaţie de stomac (vagotomie). La ambele intervenţii ale medicinii tradiţionale se realizează separarea dintre sentiment şi stomac, pentru ca stomacul să nu trebuiască să digere la nivel somatic în continuare sentimentele. Stomacul este protejat de excitanţii exteriori. Strânsa legătură dintre psihic şi secreţia stomacală e suficient cunoscută de la experimentele lui Pavlov încoace.

Atitudinea fundamentală de a nu-şi îndrepta sentimentele şi agresivitatea în afară, ci înăuntru, împotriva sa însuşi, duce în consecinţă, la formarea ulcerului gastric (ulcerul gastric nu este un abces în sensul formării sau proliferării de noi celule, ci este o perforare a peretelui stomacului). În cazul ulcerului stomacal, în locul impresiilor exterioare se diferă propriul perete stomacal – omul se digeră pe sine însuşi – se mănâncă pe sine însuşi, ar fi expresia corectă. Bolnavul de stomac ar trebui să înveţe să-şi conştientizeze sentimentele, să-şi prelucreze conştient conflictele şi să-şi digere conştient impresiile. În continuare, pacientul bolnav de ulcer trebuie să-şi controleze dorinţele de dependenţă infantilă, după sentimentul de a fi la adăpost în preajma mamei, şi dorul său de a fi iubit şi îngrijit, şi să le recunoască chiar şi atunci când aceste dorinţe sunt bine ascunse sub faţa independenţei, a ambiţiei şi a capacităţii de a se impune. Şi în acest caz, stomacul ne arată realitatea.

(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

vineri, 7 octombrie 2011

II. Dinţii

Alimentaţia ajunge prima oară în gură, unde este mărunţită cu ajutorul dinţilor. Cu dinţii muşcăm şi mărunţim hrana. A muşca simbolizează o activitate foarte agresivă, fiind expresia puterii de a apuca, de a putea ataca. Aşa cum un câine îşi arată dinţii, evidenţiindu-şi astfel agresivitatea, vorbim despre a ne „arăta cuiva colţii”, având cu aceasta în vedere decizia noastră de a ne apăra. A avea o dentiţie deficitară, respectiv bolnavă este un indiciu că cineva de-abia-şi poate manifesta, respectiv implica agresivitatea.

Această legătură nu poate fi contestată nici de faptul că în ziua de azi aproape toţi oamenii au probleme cu dentiţia, lucru uşor observabil începând cu cei mai mici. Desigur că această constatare este corectă, numai că simptomele colective arată exclusiv problemele colective. În toate mediile de cultură socială superior dezvoltată a timpului nostru, agresivitatea a devenit o problemă centrală. Li se pretinde oamenilor „o adaptare socială” ceea ce înseamnă în traducere: „Refulează-ţi agresivitatea!”. Numai că toate agresiunile refulate ale iubiţilor, paşnicilor şi atât de bine adaptaţilor din punct de vedere social concetăţeni ai noştri apar din nou ca „boli” la lumina zilei, împânzind, la urma urmelor, comunitatea socială sub această formă pervertită, la fel ca în forma originară. De aceea clinicile constituie câmpurile moderne de luptă ale societăţii noastre. Aici, agresiunile refulate duc lupte nemiloase împotriva posesorilor lor. Aici oamenii suferă din cauza propriei lor răutăţi, pe care nu au îndrăznit să o descopere şi să o prelucreze conştient de-a lungul întregii lor vieţi.



N-ar trebui să ne mire faptul că în abundenţa de simptome ale tabloului clinic vom întâlni mereu agresiune şi sexualitate. Amândouă constituie un domeniu de probleme pe care oamenii timpului nostru le refulează în cea mai mare măsură. Poate că cineva ar dori să obiecteze că atât rata crescândă a criminalităţii ca şi multele atentate, cât şi valul sexual vorbesc împotriva argumentelor noastre. La aceasta ar fi de răspuns ca atât lipsa de agresiune cât şi erupţia acesteia sunt simptomele faptului că agresivitatea a fost refulată. Amândouă constituie doar faze diferite ale aceluiaşi proces. Abia atunci când agresivitatea nu va mai trebui refulată, pentru că primeşte de la început un spaţiu în care se pot face experienţe cu această energie, va fi posibilă integrarea conştientă a părţii nostre agresive din personalitate. O agresivitate integrată ne va sta atunci la dispoziţie în calitate de energie şi vitalitate a întregii personalităţi, fără să ajungem la dulcea blândeţe sau la erupţiile sălbatice de agresivitate. Însă această stare trebuie prelucrată în prealabil. Iar pentru aceasta trebuie să ne oferim posibilitatea de a ne maturiza prin experienţă. Agresivitatea refulată duce exclusiv la formarea umbrei, cu care va trebui într-un final să ne confruntăm sub forma ei pervertită de boală. Cele spuse mai sus sunt valabile în mod analog atât pentru sexualitate cât şi pentru toate celelalte funcţii psihice.

Să ne întoarcem acum la dinţi, care reprezintă în corpul uman şi cel animal capacitatea de agresivitate şi impunere. Se indică adesea câte un popor primitiv, la care dinţii sănătoşi se consideră a fi rezultatul modului natural de hrănire. Însă la aceste popoare aflăm şi un cu totul alt raport vizavi de agresivitate. Pe lângă problematica colectivă, starea dinţilor rămâne totuşi şi o problemă individuală. Pe lângă agresivitatea deja menţionată, dinţii ne arată şi vitalitatea şi forţa noastră de viaţă (agresivitatea şi vitalitatea sunt numai două aspecte diferite ale uneia şi aceleiaşi forţe, dar, cu toate acestea, cele două concepte trezesc asocieri diferite în noi). Gândiţi-vă la expresia „calul de dar nu se caută la dinţi”. Fundalul acestei expresii îl formează obişnuinţa de a privi atent un cal la cumpărare, pentru a putea aprecia, din starea dinţilor, vârsta şi vitalitatea acestuia. Şi interpretarea psihanalitică a viselor asociază căderii dinţilor în vis o indicaţie asupra pierderii de energie şi potenţă.

Există oameni care scrâşnesc din dinţi noaptea, în mod obişnuit, uneori atât de tare încât se ajunge ca prin anumite aparate speciale să se încerce împiedicarea spargerii dinţilor datorată acestor scrâşniri. Simbolistica este evidentă. Scrâşnetul dinţilor reprezintă în simbolistica noastră obişnuită un concept consacrat agresivităţii neputincioase. Cel care nu-şi poate recunoaşte în timpul zilei dorinţa de a muşca, trebuie să-şi scrâşnească noaptea dinţii atât timp până când îşi va fi zdrobit singur aceste arme periculoase...
Gingia este fundamentul dinţilor şi locul care îi menţine. În mod analog, gingia reprezintă baza vitalităţii şi a agresivităţii, a încrederii şi a siguranţei de sine. Dacă unui om îi lipseşte această porţiune de încredere primordială în sine şi de siguranţă în sine, el nu va reuşi niciodată să se confrunte în mod activ şi vital cu problemele, nu va avea niciodată curajul să spargă o nucă între dinţi (în limba germană „a sparge o nucă tare” are şi sensul figurat de a „rezolva ghicitori, probleme sau chestiuni dificile”), vitalitate şi o putere de impunere pe care nu le mai avem. Totuşi, acest fapt rămâne o iluzie şi o amăgire – ca orice proteză- şi corespunde întrucâtva trucului afişării pe gardul de la intrare a unui bişon de salon, cu menţiunea: „atenţie, câine periculos!”. Această dantură nu reprezintă decât o „virulenţă cumpătată”.
Gingia este fundamentul dinţilor şi locul care îi menţine. În mod analog, gingia reprezintă baza vitalităţii şi a agresivităţii, a încrederii şi a siguranţei de sine. Dacă unui om îi lipseşte această porţiune de încredere primordială în sine şi de siguranţă în sine, el nu va reuşi niciodată să se confrunte în mod activ şi vital cu problemele, nu va avea niciodată curajul să spargă o nucă între dinţi (în limba germană „a sparge o nucă tare” are şi sensul figurat de a „rezolva ghicitori, probleme sau chestiuni dificile”), sau să se apere. Or acestei capacităţi trebuie să i se ofere un sprijin, aşa cum sprijină gingia dinţii. Însă gingia nu poate oferi un sprijin deosebit dacă este prea sensibilă şi sângerează la orice nimic. Sângele este simbolul vieţii, iar gingia care sângerează ne indică foarte limpede cum se scurg încrederea primordială în sine şi siguranţa de sine deja la cea mai mică solicitare a forţei de viaţă. 
               

miercuri, 5 octombrie 2011

III. Greaţă şi vomă

Dacă am înghiţit alimente preluându-le în interiorul nostru, putem la un moment dat realiza că ele sunt greu digerabile şi ne stau ca o piatră în stomac. Dar piatra este – asemînător sâmburelui sau miezului – un simbol pentru o problemă. Ştim cu toţii cum ne poate sta o problemă în stomac, curmându-ne apetitul. Apetitul depinde în cea mai mare măsură de starea psihică.

Multe expresii arată această analogie între desfăşurările la nivel psihic şi somatic: Asta mi-a tăiat pofta de mâncare, sau: dacă mă gândesc la asta mi se face greaţă, sau: mi se face rău la stomac numai când îl văd. Greaţa semnalizează respingerea unui ceva pe care nu vrem să-l avem şi care de aceea ne şi stă strâmb în stomac. A mânca fără discernământ poate duce de asemenea la greaţă. Acest lucru nu este valabil doar la nivel fizic – şi în conştienţă omul poate îndesa simultan prea multe lucruri nepotrivite, astfel încât să nu le poată suporta, pentru că nu le poate digera.

Greaţa amplificată se manifestă în vomitarea alimentelor. Omul se eliberează de lucrurile şi de impresiile pe care nu vrea să le aibă, pe care nu vrea să le încorporeze, pe care nu vrea să le integreze. Voma este expresia masivă a apărării şi respingerii. Astfel, pictorul evreu Max Liebermann spunea, referindu-se la starea politicii şi artei după 1933: „Nu pot mânca atât de mult pe cât aş vrea să vomit!”

Voma este non-acceptare. Acest aspect devine foarte limpede şi în cazul cunoscutelor vome de graviditate. Aici se manifestă aversiunea inconştientă faţă de copil, respectiv de sămânţa masculină, pe care femeia nu vrea să şi-o „încorporeze”. În prelungirea acestui gând, voma de graviditate poate exprima şi o respingere a rolului feminin propriu-zis (faptul de a fi mamă).
(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Urmează subcapitolul:
IV. Stomacul

duminică, 2 octombrie 2011

Digestia


I.                    Simbolistica digestiei


În digestie se petrece ceva foarte asemănător respiraţiei. Prin respiraţie preluăm lumea înconjurătoare, o asimilăm şi eliminăm ceea ce nu este asimilat. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul digestiei, numai că procesul de digestie pătrunde mai adânc în substanţialitatea corporală. Respiraţia este dominată de elementul Aer, pe când digestia ţine de elementul Pământ, fiind mai materială. În contrast cu respiraţia, digestiei îi lipseşte un ritm limpede. Ritmul încorporării şi eliminării substanţelor hrănitoare îşi pierde fluiditatea, claritatea şi precizia în inerţia elementului Pământ.


Digestia se asemănă şi cu funcţiile creierului, deoarece creierul (respectiv conştienţa) prelucrează şi digeră impresiile nonsubstanţiale ale acestei lumi (căci omul nu trăieşte numai cu pâine). Prin digestie, trebuie să prelucrăm impresiile substanţiale ale acestei lumi. Aşadar digestia cuprinde:

1.       Preluarea lumii exterioare sub forma impresiilor substanţiale.
2.       Diferenţierea între „suportabil” şi „insuportabil”.
3.       Asimilarea substanţelor suportabile.
4.       Eliminarea substanţelor nedigerate.


Înainte de a ne ocupa mai îndeaproape de problemele care pot apărea de la digestie, este util să aruncăm o privire asupra simbolisticii digestiei. Din mijloacele alimentare şi mîncărurile pe care le preferă sau le respinge un om, putem ştii deja multe (spune-mi ce mănânci şi îţi spun cine eşti!). Este un bun exerciţiu să ne ascuţim privirea şi conştienţa în aşa fel încât ele să poată detecta până în procesele cotidiene cele mai obişnuite, corelaţii existente dincolo de formele de manifestare – niciodată înâmplătoare. Atunci când omul pofteşte în mod deosebit ceva, aceasta este expresia unei afinităţi cu totul precise şi, de aceea, reprezintă o comunicare în privinţa lui însuşi. Atunci când ceva „nu este pe gustul său”, această antipatie poate fi interpretată la fel de bine ca o decizie a unui test psihologic. Foamea este simbolul faptului de a voi să ai, de a voi să preiei în tine, este expresia unei anumite lăcomii. Faptul de a mânca constituie satisfacerea voinţei prin integrare, prin preluare şi saturare.


Dacă cuiva îi este foame de iubire, fără ca această foame să fie astâmpărată în mod adecvat, ea se manifestă în corp ca foame după dulce. Dorinţa arzătoare de a mânca dulciuri şi faptul de a ciuguli mereu câte ceva reprezintă întotdeauna expresia foamei de iubire nesatisfăcută. Dubla semnificaţie a cuvintelor germane süß (dulce) şi naschen (a mânca dulciuri pe furiş, a ciuguli) devine foarte intuitivă atunci când vorbim despre o copilă dulce cu care ne-am dori cu drag o legătură amoroasă. Iubirea şi dulceaţa sunt strâns legate între ele. 


Tendinţa de a mânca dulciuri manifestate de copii constituie un indiciu limpede al faptului că ei nu se simt îndeajuns de iubiţi. Părinţii protestează adesea prea repede împotriva unei asemenea posibilităţi, afirmând că ei „fac totul pentru copii lor”. Dar „a face totul” şi „a iubi” nu sunt câtuşi de puţin acelaşi lucru. Cine mănâncă dulciuri tânjeşte după iubire şi confirmare. Putem avea încredere în această regulă mai mult decât în propria apreciere a capacităţii noastre de iubire. Există şi părinţi care îşi supraîncarcile impresii. Ei evită cu teamă orice solicitare, lor le este teamă de orice confruntare. Această teamă se poate amplifica până la alimentaţia pe bază de pureuri a bolnavilor de stomac, la a căror personalitate ne vom referi în curând mai în amănunt. Alimentaţia pe bază de pureuri este alimentaţia sugariloe gândesc mult şi desfăşoară o activitate intelectuală simt nevoia unei alimentaţii sărate şi condimentate. Oamenii cu predispoziţii puternic conservatoare preferă alimentele conservate, în special afumăturile, ca şi ceaiurile tari, pe care le beau amare (în special cele care conţin tanin). Oamenii care preferă o mâncare bine condimentată, chiar picantă, arată că se află în căutarea a noi stimuli şi noi impresii. Aceştia sunt oamenii care îndrăgesc solicitările, chiar şi atunci când acestea sunt uneori greu suportabile şi greu digerabile. Situaţia este total opusă în cazul persoanelor care ţin un regim dietetic – fără sare, fără condimente. 


Aceşti oameni se cruţă de toate noile impresii. Ei evită cu teamă orice solicitare, lor le este teamă de orice confruntare. Această teamă se poate amplifica până la alimentaţia pe bază de pureuri a bolnavilor de stomac, la a căror persoor lipsite de probleme ale vieţii: chiar şi-n cazul deserturilor dulci, ei solicită ceva tare, din care să poată muşca – ceea ce arată limpede că bolnavul de stomac a regresat în incapacitatea de a diferenţia a copilăriei, unde el nu putea nici diferenţia şi nici descompune, având aşadar posibilitatea să renunţe la faptul de a muşca (ah, un gest atât de agresiv!), ca şi mărunţirea hranei. Bolnavul evită să înghită o hrană solidă.


Teama de oase de peşte simbolizează teama faţă de agresiuni. Repulsia faţă de seminţe dovedeşte frica de probleme – omul nu vrea să ajungă până la miezul lucrurilor. Dar şi aici există grupul contrar: macrobioticii.  Aceşti oameni îşi caută problemele. Ei vor cu orice preţ să ajungă la miezul lucrurilor şi, de aceea, sunt deschişi faţă de hrana tare. Această atitudine merge atât de departe încât la ei poate fi resimţită chiar o respingere a domeniilor lipsite de probleme ale vieţii: chiar şi-n cazul deserturilor dulci, ei solicită ceva tare, din care să poată muşca. Cu aceasta, macrobioticii trădează o anumită teamă faţă de iubire şi duioşie, respectiv dificultatea de a accepta iubirea. Unii oameni reuşesc într-o asemenea măsură să-şi împingă până la extrem ostilitatea faţă de conflicte, încât ajung în final să fie hrăniţi intravenos într-o secţie de urgenţă -  care este fără îndoială cea mai sigură formă de a vegeta, fără conflicte şi fără participare proprie.
(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Urmează subcapitolele:

II.                  Dinţii
III.                Greaţă şi vomă
IV.                Stomacul

miercuri, 10 august 2011

Endea, the beginning of a beautiful friendship

Săpunuri fine, creme şi delicateţuri

Vara asta le-am găsit la Endea Soap.
Căutam o cremă pentru plajă, cât mai naturală şi mai îndepărtată de formulele clasicelor creme solare cu factori de protecţie tricky. Am găsit-o în Raw Vegan Mall, şi, exact ca în cazul Papuceilor Tikki, am tresărit de bucurie când am văzut că cei de la Endea trebăluiesc super profi în Timişoara.
Fiindcă ce comanzi azi ajunge a doua zi la tine livrat personal de unul dintre cei doi Endea, am ajuns să-l cunosc în felul ăsta pe Răzvan şi making of-ul săpunurilor, cremelor, balsamurilor de buze şi uleiurilor de baie.
Am găsit feedbackuri realiste şi echilibrate la discuţiile despre pasiuni pentru businessuri care chiar fac diferenţa pentru sănătatea omului. Discursul sincer şi curat despre perfecţionarea cosmeticelor, presărat cu accente de părinte grijuliu, m-au făcut să cred că vor reuşi într-un segment sensibil dar foarte apreciat de publicul connaisseur, ăla care contează.

Ginger Lemon
In love de la prima folosire. Onctuos, cremos, dar ferm, fără să fie prea moale sau sfărâmicios. Proaspăt şi ultra hidratant.




Clayopatra 
Soft şi mătăsos. Pentru cine iubeşte şi cunoaşte binefacerile argilei, veţi primi ce e mai bun şi mai bogat dintre cele mai preţioase tratamente.




Coffe Break
Un terapeut de încredere, profesionist, care vorbeşte puţin şi face minuni. Şi nu te chargează deloc pe măsura calităţii tratamentului :)


Sun Stick
The beginning of a beautiful friendship. De aici a-nceput căutarea mea. L-am găsit aşa cum îl căutam, protector şi sănătos, consistenţă perfectă, uşor şi elegant de întins pe piele, rezistent la apă. Nu trebuie agresat printr-o apăsare inutilă care ar face să se consume cantităţi fără sens. Nouă trei ne-a ajuns pentru cinci expuneri în care l-am folosit de aprox 2 ori pe zi.


+ + +

P.S. Un prim plus: preţuri de bun simţ având în vedere calitatea ingredientelor, talentul şi know-how-ul creatorilor lor. Un al doilea plus pentru ambalaj, un simţ estetic lăudabil, în armonie cu întreaga compoziţie grafică a site-ului. Un al treilea plus pentru forma gingaşă pătrată a săpunurilor, fără colţuri rough.

P.S doi: Toate fotografiile au fost preluate de pe site-ul Endeasoap.


luni, 8 august 2011

Dinţii de Comunicare (II)


Dinţii de Comunicare ne povestesc despre...

Această pereche de dinţi ne arată în ce fel copilul relaţionează cu lumea exterioară.


Poziţionări defectuoase

Dinte înclinat în faţă

Un decalaj uşor
Temperament volubil şi extravertit, care preia spontan cuvântul pentru a-şi exprima opinia, comunică fără dificultăţi cu ceilalţi

Un decalaj considerabil
Spirit deschis, dar influenţabil. Dacă unul din Dinţii de Comunicare nu mai are contact cu omologul său de jos (maxilarul inferior), putem vorbi despre o lipsă a bunului simţ, neatenţie. Spirit efervescent, trece de la o idee la alta, dificultăţi de concentrare. Cere şi presupune vigilenţă din partea părintelui în cauză, copilul are nevoie de atenţie şi de repere.

Caz particular: zâmbetul defensiv
Dintele al cărui unghi îndreptat spre în faţă acoperă într-o măsură mai mare sau mai mică dintele de frumuseţe
Denotă un spirit incisiv de care copilul se foloseşte pentru a se apăra. Compensatoriu pentru o lipsă a încrederii în propria persoană (manifestată atunci când dintele de frumuseţe este poziţionat înspre interior). Individ defensiv, riposte biciuitoare (tendinţă sever accentuată în caz de poziţionare simetrică).

Dinte poziţionat înspre interior
Caz extrem: dintele dispare în palatul dur, ascuns de ceilalţi dinţi.
Timid, copilul nu se exprimă cu uşurinţă, stabileşte dificil contacte cu ceilalţi, preferă să vagabondeze în lumea sa interioară. Dintele situat pe o anumită parte ne arată dacă dificultatea are legătură cu tatăl (partea stângă) sau mama (partea dreaptă) sau poate cu un frate (partea stângă) sau soră (partea dreaptă) care îl împiedică să se exprime. Tendinţa este sever accentuată dacă implantarea dinţilor în acest fel este simetrică. Încurajaţi-l să iniţieze conversaţia, să preia cuvântul, solicitaţi-i părerea. Nu-l lăsaţi să se ascundă în spatele timidităţii sale, încurajaţi-l să cunoască lumea. Poziţionarea dintelui către interior traduce o tendinţă de refugiu în spatele propriei persoane, părinţii nu trebuie să tolereze ca aceste tendinţe să se cristalizeze în personalitatea tânără.

Dinte în rotaţie externă (unghiul anterior ieşit în afară, cel posterior înăuntru)
Nevoia de contact şi socializare este puternică. Nevoia de a se agăţa de celălalt, de a-i atrage atenţia pentru a-l domina sau a şi-l însuşi, fie prin seducţie (unghiul şi forma generală a dintelui rotunjite), fie prin intelect (unghi ascuţit, margine tăioasă).
Dinte în rotaţie internă (unghiul posterior ieşit în afară, cel anterior înăuntru)
Persoana în cauză fuge, se sustrage. Contactele pe care le face sunt superficiale. Nu va ezita să pună brusc capăt unei dorinţe de schimbare.

Carie
Refuz de a comunica, de a vorbi, de a intra în contact cu ceilalţi. Comportament antisocial.
Exemplu: individ care a fost împiedicat să vorbească şi care drept reacţie a ales să se închidă în sine. „Fiindcă nu mă pot face auzit, refuz să mai vorbesc”.

Absenţa erupţiei (sau întârziere severă)
Blocaj profund legat de exprimare sau/şi mişcare. Simbolizează un copil constrâns şi îndrumat greşit spre rigiditate sau fixism fie de către tată (partea stângă), fie de către mamă (partea dreaptă). Energia comunicării, a mişcării şi a schimbărilor este sufocată.

Inexistenţa dintelui comunicării (agenezie)
Nu e un lucru rar ca unul sau ambii Dinţi de Comunicare să lipsească total (absenţa formării embrionare). Prin prezenţa lui, incisivul lateral oferă caracter zâmbetului. Acesta îl îndulceşte sau din contră, îi oferă un aspect incisiv. Atunci când lipseşte, caninul (puternic şi ascuţit) preia locul incisivului astfel încât zâmbetul capătă note dure, aspre.
Copilul nu ştie cum să facă să comunice. Diplomaţia, cu fineţurile şi subtilităţile sale nu va fi punctul său forte.  Acest tip de individ fie va aborda pe ceilalţi brutal, „fără mănuşi”, fie va ezita prea mult înarmându-se cu precauţii inutile. În absenţa reperelor va oscila între cele două extreme. Acest gen de persoană va fi percepută când timidă, când bădărană. În realitate nu este nici una, nici alta; este pur şi simplu dezorientat faţă de enigma pe care o reprezintă Celălalt.

Lipsa incisivului stâng
Dificultate relaţională cu tatăl (nu din vina acestuia neapărat) şi cu orice altă persoană reprezentând autoritatea.

Lipsa incisivului drept
Dificultate relaţională cu mama (nu din vina acesteia neapărat) şi cu orice persoană feminină reprezentând autoritatea.

Lipsa bilaterală
Părinţii trebuie să redea copilului reperele care îi lipsesc. Mai mult decât alţi copii, acesta în special va avea nevoie să fie ghidat. Arătaţi-i cum să stabilească un contact. Încurajaţi-l şi însoţiţi-l în demersurile sale de a cunoaşte alte persoane, dar nu vorbiţi în locul său, cu excepţia primei dăţi când îi veţi arăta cum se face. Lăsaţi-l să se exprime. Îi veţi putea da sfaturi doar după ce veţi observa o ameliorare. În acest fel veţi permite calităţii sale de comunicator să prindă rădăcini.

marți, 26 iulie 2011

Dinţii de Comunicare (I)


Incisivii laterali superiori
(A se exprima prin cuvânt, a fi ascultat)



Incisivii laterali superiori, sau Dinţii de Comunicare, întrupează nevoia copilului de a se exprima prin cuvânt şi de a fi ascultat. Aceşti dinţi îşi fac apariţia după cea a Dinţilor de Frumuseţe, căci  individul va trebui să fie întâi  recunoscut ca şi persoană unică înainte să poată dialoga. El trebuie să se nască - însemnând  să se diferenţieze de ceilalţi -  înainte să poată spune cine este.  Contrar Dinţilor de Relaţie care simbolizează legăturile afective, Dinţii de Comunicare reprezintă un set de schimbări  universal, exterior şi public. Este vorba despre o relaţie de la adult la adult, cu tatăl ca reprezentant al masculinului şi cu mama ca reprezentantă a femininului. Copilul începe prin a-şi exersa simţul comunicării cu apropiaţii săi, dar esenţial  în cazul său va fi să se exprime în faţa celorlalţi, să poată spune lumii cine este.

Comunicarea în familie

În momentul apariţiei Dinţilor de Comunicare, copilul nu va mai putea fi ţinut locului. Spiritul său se trezeşte. Curios şi avid de cunoştinţe, pune o mie de întrebări. Cel mai important pentru el nu va fi răspunsul la aceste întrebări, ci sentimentul că a fost ascultat. Ascultaţi-l deci, acordaţi-i interesul de care are nevoie. Vorbiţi puţin, nu-l copleşiţi cu un noian de explicaţii. Nu va reţine nimic, iar în plus veţi risca să-i piară cheful de a vă mai pune vreo întrebare. Daţi-i un minimum de informaţii și lăsaţi-l să vă întrebe din nou. Punându-vă întrebări îşi va ascuti simţul logic. Felul în care sare de la una la alta aparent fără nicio legătură poate deruta  părinţii. Lăsaţi-l să-şi urmeze ideea, respectaţi-i maniera în care alege să discute despre diverse subiecte, chiar dacă discursul pare incoerent. Străduiţi-vă să-i satisfaceţi curiozitatea intelectuală prin răspunsurile pe care le daţi şi prin achiziţionarea oricărei susţineri a cunoaşterii (cărţi, enciclopedii, CD-rom-uri, internet, etc).  

Va  fi important ca în cadrul discuţiilor familiale, la masă de exemplu, să fie lăsat să-şi spună părerea. Lăsaţi-l să se exprime. Din gura copiilor iese adevărul! Dacă este înconjurat de adulţi, de fraţi sau surori mai mari, va fi important ca şi cuvântul său să fie respectat la acelaşi nivel cu cel al celorlalţi membrii ai familiei. Nu-i impuneţi să se reţină sub pretext că este prea mic sau consideraţi vorbăria sa fără interes. Acordaţi-i atenţia pe care dumneavoastră aţi acorda-o unui adult.

Aceşti dinţi simbolizează vivacitatea intelectuală şi spiriul de replică. Jocurile de cuvinte, calambururile şi alte dovezi de spiritualitate vor înlocui jocurile specifice copiilor. Jucăriile intelectuale folosite împotriva fraţilor şi surorilor sau împotriva altor adulţi ascut simţul de a replica. Nu reprimaţi aceste rafale în care cuvintele sunt lansate ca din puşcă, luând câteodată forme sarcastice şi degenerând în dispută! 

Copilul dumneavoastră începe să aibă tot mai vizibil simţul argumentaţiei. Atenţie totuşi: agilitatea şi incisivitatea sa intelectuală pot deveni o armă redutabilă. De exemplu, un copil slabuţ ca şi constituţie dar cu un intelect agil, expus dominaţiei celor mai mari, poate să-şi dezvolte un spirit incisiv pentru a se apăra şi a compensa lipsa de încredere în propria persoană. Se va folosi de spiritul său ager pentru a se proteja; forţa cuvintelor va lua locul forţei pumnilor. Individul va folosi umorul drept pavăză. Expert în arta de a face pe ceilalţi să se simtă prost, ajutat de replici nimicitoare, îşi protejează astfel natura sensibilă. Se ascunde în spatele spiritului său genial şi a capacităţii de argumentaţie pentru a nu-şi face cunoscută adevărata personalitate, mai vulnerabilă decât ne-o arată aparenţele. Din păcate se izolează, rupându-se de ceilalţi. Poziţionarea Dinţilor de Comunicare, ieşiţi în faţă şi înclinaţi peste Dinţii de Frumuseţe pe care îi protejează este caracteristică acestui mod de funcţionare (frica de celălalt şi atitudine defensivă). Dacă remarcaţi această dispoziţie la copilul dumneavoastră, nu-i faceţi jocul, nu veţi face decât să-i alimentaţi mecanismul de apărare. Abţine-ti-vă de la orice critică acerbă. Evitaţi jocul în care folosiţi şi întoarceţi argumentele împotriva lui. Din potrivă, puneţi-l în valoare (vedeţi Dinţii de Frumuseţe) pentru a-l face să capete încredere în el.  Trataţi-i cu blândeţe imaginea în general, probabil nepusă în valoare din cauza unor cuvinte alese greşit, nepotrivite, îl va ajuta să-şi dezvăluie încetul cu încetul natura sa profundă în loc să se ascundă în spatele unei măşti ale ironiei biciuitoare. Dar din nou trebuie să aveţi grijă, căci mereu neîncrezător, copilul este gata să se-nchidă în el la fel de repede.

Comunicarea cu ceilalţi

În această perioadă, copilul resimte dornţa de a-şi lărgi cercul, de a cunoaşte feţe noi, de a stabili relaţii noi. Mai mult decât intimitate, el caută persoane cu care să interacţioneze.  Este momentul în care se va arăta interesat de fraţii şi surorile prietenilor săi.
De fiecare dată când apare ocazia, trimiteţi-l să facă lucruri care l-ar pune în contact cu persoane exterioare cercului său de prieteni obişnuit (să facă anumite cumpărături, să ceară informaţii, etc).  Nu-l izolaţi în casă, din contră, favorizaţi orice situaţie propice schimbărilor şi comunicării. Lăsaţi-l să zburde liber în stânga şi în dreapta. Controlaţi şi înfrânaţi cât mai discret posibil dorinţa sa de mişcare. Dacă doreşte să-şi petreacă noaptea la prieteni, acceptaţi. Dacă se arată interesat, înscrieţi-l într-un grup de teatru. Este o perioadă foarte importantă ca şi deschidere spre exterior.  Momentul este favorabil învăţării unei limbi străine. Dacă sunteţi în vacanţă în străinătate, lăsaţi-l să facă pe translatorul în chestiuni minore (atenţie, nu-l puneţi în situaţii nepotrivite prin cerinţe excesive, inadaptate posibilităţilor sale).  Curios, copilul doreşte să ştie foarte multe despre tot şi toate. Visează la o mobilitate fizică, dar şi intelectuală. Tocmai din acest motiv, atunci când este rezervat, nu neglijaţi nicio ocazie de a-l lăsa să preia cuvântul (să deschidă uşa vizitatorilor, să răspundă la telefon, etc). Învăţaţi-l să se prezinte şi incitaţi-l să înveţe cum se face. Nu vorbiţi în locul lui, mai ales în prezenţa străinilor. Contactele multiple pe care le stabileşte în această perioadă îi vor forma o personalitate deschisă şi tolerantă. Îşi va dezvolta capacitatea de a întâlni altă persoană fără să o judece. Relaţiile sale sociale, profesionale şi personale vor fi în acest fel favorizate. 

Fiindcă îi place să nu stea locului şi să vadă lumea, responsabilizaţi-l cu mici comisioane (dar nu-l faceţi sclavul dumneavoastră!). Trimiteţi-l după cumpărături (pâine, la poştă, etc.) în schimbul unei remuneraţii modice. Acest lucru prezintă un dublu avantaj: dezvoltarea simţului comunicării şi responsabilitatea banilor. Două calităţi care se vor dovedi preţioase mai târziu, când va trebui să se descurce pe cont propriu. Sfatul este valabil mai ales pentru un copil timid, puţin sociabil (dinte de comunicare poziţionat în spate sau absent).
Înainte de a-l trimite să-şi exerseze talentele de comunicare, nu uitaţi să-l învăţaţi să fie prudent, să nu aibă încredere în oricine vorbeşte frumos. Sfatul este valabil mai ales în cazul în care dintele de comunicare este înclinat înspre în faţă, poziţionarea demonstrând o tendinţă spre credulitate. 

marți, 12 iulie 2011

Use your illusions II

Parcurile de copii, una din multele oglinzi în care se vede bine de tot societatea în care trăim. Este un subiect hot şi ultra sensibil la atingere fiindcă ieşim cu Pisi de două ori pe zi în vastele playgrounduri şi n-avem timp să ne revenim şi să ne dezâncingem de la o ieşire la alta. Sunt cu siguranţă persoane, (respectabile de altfel) care se vor repezi să incrimineze din start această « sensibilitate exagerată » a unora ca noi confundând-o cu vreo fandoseală, ori preocupare fără temei. Din păcate, o natură în nearmonie cu ea însăşi ar putea găsi acestor puncte de vedere multe critici severe, din motive lesne de înţeles.


Rulăm cel puţin câte trei parcuri pe zi. Lumea căreia îi pasă de comfortul şi psihicul copiilor evită Parcul Nazi în momentele în care soseşte la joacă cuplul frate-soră (patru şi respectiv doi ani), care oferă cel mai trist şi nereuşit spectacol: Bonnie şi Clyde smulg jucăriile din mâna copiilor, îi împing şi-i dau jos cu forţa din leagăn, le trag pumni şi picioare celor care vor să urce pe tobogan, doamne fereşte să împartă vreo jucărie cu cineva, iar când se aud plânsete sau râsete isterice de ţi se face părul măciucă, guess what, ei sunt. Am observat recent că din ce în ce mai mulţi părinţi se plâng unii altora de cât de stresant e acest cuplu, deci nu mi s-a părut mie când am văzut-o pe Bonnie articulând o fetiţă de două ori mai mare cu un picior măiestrit direct în buză sau pe Clyde care cu ultimile puteri, după rafale violente de plâns isteric îşi trimitea mama la origini. Mama este de etnie, iar dacă părinţii copiilor-victimă i se adresează la modul cel mai serios cu privire la rezultate dezastruoase ca urmare a interacţionării, zâmbeşte superior, trage din ţigară şi pleacă pe bancă la prietena al cărui copil e abuzat mai departe de acelaşi Clyde. Soţul mamei de etnie este un munte de indiferenţă, cu o obezitate abdominală mai obraznică decât fiica. A ripostat acum două zile unei doamne care avea grija de un baby boy (de aprox trei ani) că dacă nu încetează cu tonu’ ăsta îi mută gura la spate. Vorba aceea: superb sau ce? Aşa că dacă Bonnie şi Clyde sunt în acţiune este clarissim că ocolim Parc Nazi.


Ajungem în Parcul nr. 2. Aici este împărăţia celor care se bucură de fiecare oligominerală şi acid gras din compoziţia seminţelor de floarea soarelui şi/sau dovleac. Bunică, pensionară, mamă de doi copii, adolescenţi hormonali, toţi vorbesc în acelaşi ritm cu scuipatul de coji pe jos. Mai mult cred că se-nţeleg din priviri, dar ce mai contează când îţi asiguri necesarul de vitalitate cu aceste minuni ale naturii, ieftine, prăjite şi sărate. Băncile sunt pline ochi în general de persoane care nu au copii sau nepoţi la joacă, dar acasă probabil că e nasol şi plictiseală mare. Printre atâtea varice, tromboze, cârje, găuri în gură şi proteze dentare, greu  găsesc loc să-mi pun măcar plăsoiu cu scutece şi haine de rezervă, apă, fructe şi trei tone de jucării. Locul meu e pe bordura gropii de nisip, de unde într-adevăr pot s-o supraveghez pe Pisi mult mai eficient. Îmi aduc aminte o zi fericită când am prins o bancă liberă în Nazi, până am ajuns la groapa de nisip, Bonnie i-a executat Amirei patru lopăţici de nisip în cap uite-aşa…deci o fi cu schepsis.





În cazul în care e-nghesuială mare în Parcul 2, trecem la Parcurile de Rezervă. Parcul de Rezervă I este parcul în care se adună toţi adolescenţii din zonă. Spirit tânăr, fremătător, sânge fierbinte şi reflexe rapide, călăresc cu nesaţ leagănele şi balansoarele as if there's no tomorrow. Se exprimă cum altfel decât foarte zgomotos, din beep în beep, de-abia ajung să pun cap la cap de-o frază. E perfect normal, nu-mi bat capul cu segmentul ăsta de populaţie, aş vrea doar ca respectivii să-şi desăvârşească procesele de cunoaştere de sine altundeva şi Amira să nu prindă ritmul ăsta al frazei, azi un beep, mâine altul…


Ultima noastră scăpare este Parcul de Rezervă II. Dacă în ultimile parcuri mi-a fost câteodată mai uşor să mă descurc cu personajele colective, aici e foarte delicat. Aici lupt corp la corp cu două surori şi un frate. Cinci, şase, respectiv şapte ani. Ne-au îndrăgit atât de tare, încât cum ne punem pe bancă (slavă cerului, aici băncile sunt libere) ne trezim percheziţionate, cu coafura modificată, fără accesorii, cu câte o fetiţă pe genunchi. «Uite ce cordeluţă faină are Amiraaaaaa, pot să văd şi eu cum îmi stă, da' nu ţi-o mai dau când pleci…. De unde are ochelarii ăştia de soare?? oare mie-mi sunt buni, ce zici? Ce jucării mai ai în plasă?? Uite ce mingiuţă, woww cât sare de muuuuult, şopârla asta de unde ai cumpărat-o??? Asta se-ntâmplă în primele minute, nici nu-mi trag bine suflarea de pe drumul de-acasă că mă trezesc că trebuie să-mi recuperez toată recuzita, ba şi pe Amira câteodată, luată-n mare trombă să participe la nu-ş ce jocuri. Fetiţele mestecă gumă şi mănâncă multe lolly-pops, au dinţişorii din faţă tociţi şi părul neîngrijit. Au puţine jucării dar veşnic se joacă de-a mâncarea. Ultima oară când le-am văzut erau arse pe spate de la o ieşire la iarbă verde de m-a durut retina tot timpul cât am stat acolo. A trebuit să fiu mai fermă, dar se pare că atitudinea asta îi face să aibă mare încredere în mine, la plecare am primit nişte flori rupte dintr-o grădinuţa şi mulţi pupici.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Durerile de cap (II)

Migrena

"În cazul migrenei (hemicranie) este vorba de o durere de cap cu aspect de criză, manifestată în majoritatea cazurilor pe o jumătate de cap, putând fi acompaniată de tulburări de vedere (hipersensibilitate la lumină), ca şi de tulburări intestinale şi stomacale. Această criză, care durează în mod obişnuit mai multe ore, este încadrată într-o dispoziţie depresivă şi iritabilă. În punctul culminant al crizei de migrenă există dorinţa arzătoare de a fi singur şi de a se retrage într-o cameră întunecată sau în pat". (Bräutigam). În contrast cu durerea de cap declanşată de stările tensionale, în cazul migrenei se mai ajunge, după spasmele introductive, la o extindere puternică a vaselor sanguine cerebrale. Cuvântul grecesc pentru migrenă, Hemikranie (kranion = craniu), înseamnă literalmente afectarea unei jumătăţi de cap şi ne indică foarte direct unilateralitatea gândirii, pe care o găsim într-o formă foarte asemănătoare la pacienţii bolnavi de migrenă, ca şi la cei cu dureri de cap datorate stărilor tensionale.

Toate cele spuse în acest context îşi menţin valabilitatea şi în cazul migrenei, fiind totuşi modificate într-un punct esenţial. Căci pe când pacientul cu dureri de cap datorate stărilor tensionale încearcă să-şi separe capul de trup, pacientul cu migrene îşi deplasează o temă corporală în cap, încercând să o trăiască acolo.  Această temă este sexualitatea. Migrena este întotdeauna o sexualitate deplasată în cap. Capul îşi schimbă funcţiunea, devenind abdomen. Această deplasare nu este chiar absurdă, deoarece domeniul genital şi capul se află într-o relaţie analogă. Ele reprezintă cele două părţi ale corpului care adăpostesc toate deschiderile corporale ale omului.

Deschiderile corporale joacă în sexualitate un rol supraordonator (iubire = acceptarea pătrunderii înăuntru – aceasta se poate împlini la nivel corporal numai acolo unde corpul se poate deschide!). Vorba din popor a asociat dintotdeauna gura femeii cu vaginul ei (de exemplu buzele uscate!) şi nasul bărbatului cu penisul său, încercând să tragă concluzii dintr-unele, asupra celorlalte. Şi în cazul sexului oral devine extrem de limpede legătura şi "interşanjabilitatea" dintre partea de jos a trupului şi cap. Partea de jos a trupului şi capul sunt polarităţi, iar dincolo de caracterul lor opus se află aspectul lor comun – aşa cum este sus, este şi jos. Cât de des este implicat capul ca înlocuitor pentru partea de jos a trupului, se vede limpede din înroşiri. În situaţiile penibile, care au aproape întotdeauna în fundal un carcacter mai mult sau mai puţin sexual sângele ţâşneşte în cap, făcându-l să se înroşească. În acest caz se împlineşte la polul superior ceea ce ar trebui de fapt să se petreacă la cel inferior, căci în cazul excitaţiei sexuale sângele se revarsă în mod normal în sfera genitală, umplând organele sexuale, care devin roşii. Aceeaşi deplasare a domeniului genital în cap se regăseşte în cazul impotenţei. Cu cât un bărbat trăieşte mai mult cu gândurile sale în capul său în timpul actului sexual, cu atât mai sigur îi va lipsi potenţa din partea de jos a trupului, ceea ce are consecinţe fatale. Aceeaşi deplasare o realizează oamenii nesatisfăcuţi din punct de vedere sexual, care folosesc mâncarea ca înlocuitor. Mulţi încearcă să-şi astâmpere foamea de iubire prin gură – şi nu se satură niciodată. Toate aceste indicaţii ar trebui să fie suficiente pentru a ne face conştienţi de analogia existentă între partea de jos a trupului şi cap. Pacientul cu migrene (de cele mai multe ori este vorba de paciente) are întotdeauna probleme cu sexualitatea.

Atunci când cuiva îi este teamă, el sau ea poate să tremure de frică sau să lovească sălbatic în jurul său – amândouă aspectele constituie expresia slăbiciunii. Astfel, între pacienţii cu migrenă găsim atât oameni care şi-au exclus total sexualitateadin sfera vieţii lor („...cu aşa ceva eu nu am nimic de a face”) cât şi dintre aceia care încearcă să-şi expună la vedere raportul lor atât de „liber” cu sexualitatea. Amândouă cazurile au comun faptul că oamenii au o problemă cu sexualitatea. Dacă omul nu recunoaşte această problemă – fie datorită faptului că el oricum nu are nimic de a face cu sexul, fie datorită faptului că el nu are nicio problemă cu sexul, după cum poate vedea oricine – atunci problema se deplasează la cap şi se manifestă ca migrenă. În acest caz problema se poate prelucra numai la un nivel superior.

Criza de migrenă este un orgasm care se realizează în cap. Procesul desfăşurat este identic, numai locul în care se manifestă este deplasat. Aşa cum în cazul excitatiei sexuale sângele se revarsă în domeniul sexual, iar în punctul culminant tensiunea trece în deconectare, tot aşa se-ntâmplă şi la migrenă: sângele se revarsă înspre cap, ia naştere un sentiment de presiune, tensiunea se amplifică, pentru ca ulterior să treacă în faza de deconectare (dilataţia vaselor sangvine). Orice stimul poate declanşa o criză de migrenă: lumina, zgomotul, curentul, vremea, agitaţia, etc. O trăsătură caracteristică a migrenei este şi faptul că după criză bolnavul se bucură un timp de sentimentul de a se simţi bine.  În momentul culminant al crizei, pacientul ar dori să se afle într-o cameră întunecată şi în pat – însă singur.

Toate acestea ne arată că tematica sexuală, ca şi frica, trebuie prelucrate împreună cu o altă persoană, la nivel adecvat. Încă din anul 1934, E. Gutheil descria într-o revistă psihanalitică un bolnav ale cărui crize de migrenă surveneau după orgasmul sexual. Uneori pacientul avea chiar mai multe orgasme, înainte să intervină deconectarea şi să se-ncheie criza. În consideraţiile noastre se integrează şi observaţia că printre fenomenele însoţitoare ale pacienţilor cu migrenă, pe primul loc se află tulburările de digestie şi constipaţia. Omul nu vrea să vadă conţinuturile sale inconştiente şi de aceea, se retrage în partea de sus, în gândirea conştientă – până îi vuieşte capul. Partenerii legaţi prin căsnicie folosesc motivul migrenei (cu care desemnează adesea şi o durere obişnuită de cap) pentru a evita contactul sexual.

Dacă rezumăm aceste lucruri, găsim la pacientul cu migrene conflictul dintre instinct şi gândire, dintre partea de jos şi partea de sus, dintre abdomen şi cap, care duce la încercarea de folosire a capului cu nivel de deplasare şi loc de exersare pentru a rezolva acolo problemele care se pot exprima şi soluţiona doar la un cu totul alt nivel (corp, sex, agresiune). Deja Freud desemna gândirea ca fiind manevrare de proble. Gândirea îi apare omului ca fiind mai puţin periculoasă decât acţiunea. Însă gândirea nu trebuie să înlocuiască acţiunea, ci ele trebuie să se sprijine reciproc. Omul a primit un corp pentru a a se putea realiza cu ajutorul acestui instrument (adică să devină real). Numai prin realizare energiile rămân în flux. De aceea nu este întâmplător faptul că unele concepte, cum ar fi a înţelege şi a cuprinde sunt imagini de-a dreptul corporale. Raţiunea şi capacitatea de formare a conceptelor omului îşi au rădăcinile în folosirea mâinilor, picioarelor, aşadar a corpului. Dacă se separă aceste legături, se ajunge la o blocare tot mai consistentă a energiei, ceea ce se va manifesta prin diferite grupe de simptome ca maladie. Următoarea privire de ansamblu poate să limpezească aceste lucruri:

Trepte de escaladare a energiei blocate:

1.    Dacă activitatea (sex, agresivitate) este blocată în gândire, se ajunge la dureri de cap.
2.     Dacă activitatea este blocată la nivel vegetativ, adică la nivelul funcţiilor corporale, se ajunge la hipertensiune   şi la simptomul distoniei vegetative.
3.      Dacă activitatea se blochează la nivelul nervilor, se ajunge la tablouri clinice de genul sclerozei multiple.
4.   Dacă activitatea este frânată în zona musculară, găsim tabloul clinic al dereglării sistemului membrelor, ca de exemplu reumatismul şi artrita.
   
Această împărţire în episoade corespunde diferitelor faze ale unei acţiuni împlinite. Fie că este vorba de a da un pumn sau de un act sexual, orice activitate începe în faza de reprezentare (1), în care activitatea este pregătită la nivel cognitiv. Aceasta duce la pregătirea spre nivelul vegetativ (2) a corpului, ca şi la o irigare sanguină amplificată a anumitor organe necesare, la creşterea pulsului, etc. În fine, reprezentarea este transpusă în acţiune cu participarea nervilor (3) prin intermediul muşchilor (4). De fiecare dată când o reprezentare nu este transpusă în faptă, energia va fi blocată cu necesitate într-unul dintre cele patru domenii (gândire – nivel vegetativ – nervi – muşchi), ducând cu timpul la simptomele corespunzătoare.

Pacientul cu migrenă se află la începutul acestei scale – el îşi blochează sexualitatea în domeniul reprezentării. El trebuie să înveţe să-şi vadă problemele acolo unde se află ele, pentru a dirija apoi ceea ce i s-a urcat la cap înspre domeniul de care aparţinea de fapt – adică în partea de jos a corpului. Evoluţia începe întotdeauna din partea de jos, iar drumul în sus este îndelungat şi trudnic – dacă omul merge pe el cu onestitate.


(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

marți, 5 iulie 2011

Durerile de cap (I)

Durerile de cap se cunosc de-abia de câteva secole încoace, în epocile anterioare de cultură ele fiind necunoscute. În special în ţările civilizate, maladia durerilor de cap a crescut foarte mult, încât 20% dintre persoanele declarate sănătoase au recunoscut că suferă de dureri de cap. Statisticile arată că femeile sunt mai frecvent afectate, şi că „straturile sociale superioare” sunt „supra-reprezentate” cu acest simptom. Toate acestea nu reuşesc să ne uimească prea mult dacă încercăm să ne batem puţin capul în legătură cu ce simbolizează acesta. 


Capul prezintă o polaritate absolut limpede faţă de trup. El reprezintă instanţa superioară a instituţiei noastre corporale. Capul reprezintă aşadar cele de sus, aşa cum trupul este expresia celor de jos.
Considerăm capul drept locul în care sunt la ele acasă înţelepciunea, înţelegerea şi gândirea. Cine acţionează fără cap, acţionează iraţional. I se poate suci cuiva capul şi atunci nu se va mai putea conta pe faptul că el va judeca lucrurile la rece. Sentimentele iraţionale cum ar fi iubirea, periclitează desigur, în mod deosebit existenţa capului – majoritatea oamenilor îl pierd cu acest prilej (...şi dacă nu o fac atunci îi cam doare capul!). 
Există în orice caz şi o serie de contemporani foarte încăpăţânaţi care nu se află niciodată în pericolul de a-şi pierde capul, nici chiar atunci când dau cu el de perete. Unii observatori presupun că această inviolabilitate uluitoare ar putea fi explicată prin faptul de a avea o scândură în faţa capului (expresia germană a avea o scândură în faţa capului este sinonimă cu a fi mărginit, prost, bătut în cap) – însă acest lucru nu a fost dovedit în niciun caz din punct de vedere ştiinţific.


Durerea de cap datorată încordării este o durere difuză, subacută, incipientă, în majoritatea cazurilor de tip apăsător, care se poate extinde ore, zile şi săptămâni de-a rândul. Este foarte probabil ca durerea să înceapă datorită unei stări tensionate înalte a vaselor sanguine. În majoritatea cazurilor durerilor de cap datorate tensionării, există sincron o puternică încordare a musculaturii capului, ca şi a muşchilor din zona umerilor, cefei şi a coloanei vertebrale cervicale. Adesea, durerea de cap datorată stării de tensiune apare în situaţiile de viaţă în care omul este supus presiunii împlinirii unor înalte performanţe sau în situaţiile de ascensiune critică ce ameninţă să-l suprasolicite. Este „calea de sus” pe care  se ajunge cu uşurinţă la supra-accentuarea polului superior, al capului. 


În spatele durerii de cap găsim adesea un om cu o mare ambiţie şi pretenţie la perfecţiune, care încearcă să-şi impună voinţa (să treacă cu capul prin zid). Cu mare uşurinţă i se urcă la cap, în asemenea cazuri, ambiţia şi setea de putere, pentru că cel care dă atenţie unilaterală numai domeniului capului, cel care acceptă şi vieţuieşte numai ceea ce este raţional şi conform raţiunii îşi pierde în curând „legătura cu polul inferior” şi cu aceasta rădăcinile, singurele care îi pot da sprijin în viaţă. 
El devine „preponderent cap”, în sensul că pune accentul principal pe acesta. Dar cerinţele vieţii, cu funcţiile sale, în majoritate inconştiente pentru om, sunt, din punct de vedere evolutiv, anterioare capacităţii gândirii raţionale, care a constituit, prin dezvoltarea scoarţei creierului mare, o cucerire relativ târzie a omului.

Omul are două centre: inimă şi creier – simţire şi gândire. Omul timpului nostru şi a perioadei noastre de cultură a dezvoltat într-o măsură deosebită forţele creierului, aflându-se de aceea în pericolul de a-şi neglija cel de-al doilea centru – inima. Însă faptul de a desconsidera imediat gândirea, raţiunea şi capul nu constituie în niciun caz o soluţie. Niciuna dintre cele două nu este mai bună sau mai rea. Omul nu trebuie să se hotărască pentru una în dauna şi împotriva celeilalte – ci el trebuie să se străduiască să menţină echilibrul între ele.
Cei care pun accentul preponderent pe partea de jos a corpului sunt la fel de nesănătoşi ca şi cei care pun accentul preponderent pe cap, însă etapa noastră de cultură a solicitat şi a dezvoltat atât de puternic polul capului, încât majoritatea oamenilor au mai degrabă un deficit în ceea ce priveşte polul inferior.

La aceasta se adaugă o altă întrebare ca problemă: în ce scop ne punem în joc capacitatea raţională? În majoritatea cazurilor ne implicăm funcţiile gândirii noastre raţionale pentru protecţia eu-lui nostru. Prin modelul de gândire cauzal încercăm să ne asigurăm tot mai mult împotriva destinului nostru, pentru a ne exercita dominanţa egoului. O asemenea întreprindere este condamnată întotdeauna să eşueze în final. Ea duce, în cel mai bun caz, la confuzii, ca turnul din Babel. 
Capului nu-i este îngăduit să devină autonom şi să încerce să-şi parcurgă calea fără trup, fără inimă. Dacă gândirea se separă de partea de jos, ea se desprinde de rădăcinile sale. Gândirea funcţională ştiinţifică este un exemplu de gândire lipsită de rădăcini – căci acesteia îi lipseşte legătura cu temelia primordială – acel religo, religia. Omul care-şi urmează numai capul se caţără la înălţimi ameţitoare, fără să fie ancorat în cele de jos, şi atunci să nu-i fie de mirare că îi vâjâie capul. Capul dă alarma.

Dintre toate organele corpului, capul reacţionează cel mai repede cu durere. În toate celelalte organe trebuie să se desfăşoare mai întâi modificări profunde înainte de a lua naştere durerea. Capul este avertizatorul nostru cel mai sensibil. Durerea sa ne arată că gândirea noastră este incorectă, că ne implicăm incorect, că urmărim ţeluri discutabile. El dă alarma atunci când ne zdrobim capul cu reflecţii nerodnice, după tot soiul de certitudini imaginare, care de fapt, nu există. De fapt, în cadrul formei sale materiale de existenţă, omul nu poate asigura nimic – şi cu orice încercare pe care o întreprinde în acest sens nu devine în realitate decât ridicol.

Omul îşi bate mereu capul pentru lucruri absolut neimportante. Tensiunea se eliberează prin deconectare, însă aceasta nu este decât o altă formă de desprindere, o altă formă a lui „a da drumul”. Atunci când capul dă alarma prin durere, este momentul să ne desprindem de propria îngustime de vederi a lui „eu vreau”, de orice ambiţie care ne împinge în sus, şi de orice fixism. Atunci este timpul cel mai potrivit să ne dirijăm privirile în jos, înspre rădăcinile noastre. Nu sunt ajutaţi cu nimic cei care trec ani de-a rândul peste această alarmă avertizatoare prin pastile împotriva durerilor de cap, pentru că ei vor plăti cu capul.

(Thorwald Dethlefsen, Ruediger Dahlke, Puterea vindecătoare a bolii)

Din acelaşi capitol „Durerile de cap”, urmează partea a IIa,  „Migrena”. 

marți, 14 iunie 2011

Front row: Echilibrul sufletesc

Putem vedea cum fiecare tip de boală de care putem suferi ne va îndruma spre descoperirea defectului aflat în spatele afecţiunii noastre.

Mândria, corespondentul aroganţei şi rigidității minţii, va da naştere acelor boli care produc rigiditate şi înţepeneală a corpului. Durerea este rezultatul cruzimii prin care bolnavul învaţă prin suferinţă personală să nu o provoace altora nici din punct de vedere fizic, nici psihic.

Pedepsele urii sunt singurătatea, caracterul violent şi nestăpânit, crize de nervi şi stări de isterie.

Bolile introspecţiei – nevroza, neuranestia şi stările similare – care deposedează viaţa de atâta bucurie sunt cauzate de dragostea de sine excesivă.

Ignoranţa şi lipsa de înţelepciune atrag după ele în afară de dificultăţi specifice în viaţa cotidiană, miopie şi slăbirea vederii şi auzului, dacă stăruim în refuzul de a vedea adevărul, atunci când ni se oferă ocazia.

Instabilitatea minţii trebuie să conducă la aceeaşi însuşire în corp, însoţită de diferitele tulburări care afectează mişcarea şi coordonarea.

Rezultatul lăcomiei şi al dominaţiei exercitate asupra altora sunt boli care fac din suferind un sclav al propriului corp, ale cărui dorinţe şi ambiţii sunt înfrânate de boală.

Nu este întâmplător atunci când ne este afectată o anumită parte a corpului, ci este în acord cu legea cauzei şi a efectului, lucru care ne va fi de ajutor. De exemplu inima, izvorul vieţii şi de aici, al dragostei, este atacată în special când partea responsabilă de dragostea faţă de umanitate nu este dezvoltată sau este folosită greşit.

O mână afectată denotă eşecul sau greşeala în acţiune.

Creierul, fiind centrul de control, dacă este afectat, indică lipsa de control în personalitate.

Efectele sunt după cum stabileşte legea firii. Suntem cu toţii gata să admitem numeroasele efecte ce pot decurge dintr-un temperament violent, din şocul provocat de veştile rele neaşteptate; dacă aceste chestiuni comune pot afecta corpul, cu atât mai grav şi mai înrădăcinat trebuie să fie un conlict prelungit între suflet şi corp. Să ne mirăm că efectul va da naştere unor astfel de maladii cum sunt cele aflate astăzi printre noi?

Dar, cu toate acestea, nu există motiv de disperare. Prevenirea şi vindecarea bolilor poate fi făcută prin descoperirea răului din interiorul nostru, eradicând acest defect prin dezvoltarea perseverentă a însuşirii care îl va distruge; nu luptând împotriva răului, ci aducând un asemenea potop de însuşiri opuse, încât răul va fi spulberat din naturile noastre.

(Edward Bach, Terapia prin flori)

luni, 6 iunie 2011

Use your illusions I

O iubim pe Amira Carolina de ne sar ochii din cap de dragoste, fără vreo exagerare sau apartenenţă la vreo sectă de iubire obligatorie. Ne topim când o surpindem gesticulând şi comentând în felul ei minunat  şi-mi vine firesc şi naturel să povestesc despre ea la orice oră din zi şi din noapte. 

Dintre mulţii copii printre care ne aflăm cel puţin de două ori pe zi, nu pot să n-o remarc cât e de cocheţică şi graţioasă în gesturi, ce privire gingaşă şi curată are, cum nu ştie şi nu-nţelege apucăturile mitocane, urletele şi bruiajele de orice natură. 

Nu ştiu cum e la alţii, dar la noi în familie nu vorbesc trei generaţii de oameni în acelaşi timp, nu se ţipă, nu se-njură ca-n pădure, nu există televizorul ca fundal sonor, dar nici nu se vorbeşte în şoaptă sau se comportă ca într-un magazin de porţelanuri. E drept că în cartier se taie gardul viu cu drujba şi că it's a must să se schimbe termopane în zi de sărbătoare sau week-end, dar partea asta n-o s-o putem schimba singuri .

În Parcurile Nazi ne întâmpină în ultimul timp o majoritate de copii foarte agresivi, care smulg cu cea mai pură proastă creştere jucăriile din mâna altor copii, răcnesc, aruncă nisip cu pumnii şi-şi sparg buzele pe tobogan, iar părinţii semi-absenţi se prefac interesaţi de studiul copacului din direcţia opusă. Imaginea e de pe platourile de actiune cu roboţi din viitor, iar coloana sonoră îşi bate joc cum vrea ea de urechile oamenilor care au mai rămas întregi la cap. Unde venim să ascultăm cipciripele şi foşnetul frunzelor, îmi dau seama că devin un pachet de nervi şi nici n-au trecut bine treizeci de minute.  

Amira nu vrea complicaţii şi predă anticipat în nisip orice jucărie oricărui copil care nu-şi ascunde intenţiile de a pune mâna pe ce e al altuia, sub ochii mândrii ai unor părinţi neandertalieni sau ai unor bunici înţepeniţi de obezitate, artitrită sau senilitate. Mă trezesc subit nevoită să am grijă - cu un consum nervos semnificativ - de vreo doi trei copii care se-nfig dintr-o mare de jucării exact în ale Amirei, asta fiindcă mamele dânşilor (dacă se deranjează să vină personal) tocmai şi-au aprins o ţigară şi stau la depărtare, fiindcă nu-i aşa, nu-i frumos să-i sufli unui copil de nici doi ani fumu-n nas. Unii supraveghetori de copii, încercaţi totuşi de o urmă de bun-simţ  îi oferă Amirei un pufulete cu ulei hidrogenat şi puţină sare cianurată sau de ce nu, un pişcot de şampanie tras prin zahăr alb. Pe mine în schimb mă ia de jos un sentiment de cropuit copilu din cadru şi de ieşit din filmul ăsta cu buget redus rău de tot. 

Din păcate numărul copiilor foarte drăguţi şi bine-crescuţi  nu reuşeşte să contrabalanseze situaţia. Se-ntâmplă rar şi tocmai de asta e şi atât de plăcut să mai descoperim copii fericiţi de care se vede foarte clar cât de mult s-au ocupat părinţii. Când spun "părinţii" nu mă refer la bunici depăşiţi, bone şi grădiniţe sterile, pentru că nimic pe lumea asta nu s-a dovedit încă mai natural decât mama şi tata, în special în primii doi-trei ani de viaţă. Sigur, facem şi compromisuri că nu mai trăim în grădina Edenului din păcate, dar să facem noi cei mari şi puternici, nu cei mici şi vulnerabili. Altfel, avem muntele de multele cazuri de copii isterici şi excitaţi nervos, prost hrăniţi, veşnic bolnavi, rapaci de atenţie şi afecţiune. Pentru ce pregătim pe aceşti copii şi de ce îi grăbim să devină toţi luptători profesionişti de la un an? 

Scoşi din ritmul de consumatori  dependenţi şi  manipulaţi, părinţii confuzi şi hărţuiţi (sau pur şi simplu comozi) ajung să considere doi-trei ani de îngrijire constantă (firească de altfel) a copilului o corvoadă. 
                            
Take me home to the Paradise City where the grass is green and the kids are pretty, I want you please take me hoooomeeeee, yeahhhh.....

sâmbătă, 4 iunie 2011

Vorbe grele

Nu mai putem de dragul Amirei. Încearcă exprimarea-n fraze și-i ies cele mai dulci vorbulițe. E irezistibilă cum ne imită și cum construiește firul logic în mintea ei cristalină.

Zilele trecute am fost în Parcul Botanic. După ce ne-am făcut pofta, dăm să ieșim să mergem acasă. La poartă un tânăr homeless sumar îmbrăcat stătea rezemat de gard și se legăna în ritmul muzicii lui interioare încercând să suplinească ceea ce o mamă cândva trebuia să-i furnizeze din plin.
Amira cu ochii cât cepele. Stă ce stă, cu privirea indiscret de pironită și ne forțează și pe noi să rămânem pe loc și să găsim totuși o explicație, muți și fără replică de parcă am fi văzut nu-ș ce freak. Când îmi scormoneam o explicație corectă din punct de vedere politic, cetățenesc și medical, Amira ne scoate din încurcătură și sintetizează momentul astfel:

- Domnul face gimnastica! (domnul aţe imnastica)

Cine ar putea să găsească vreun flaw la punerea asta în frază? Diplomație și grijă pentru sentimentele oamenilor, that's what I do :)


miercuri, 6 aprilie 2011

Slăbind prin „recondiţionare psihică” sau „hetero-sugestie”


Da, e posibil să slăbim prin sugestie şi de asemenea prin auto-sugestie. Prin repetarea neîncetată a cuvintelor „mă îngraş, am celulită” luăm în greutate din cauza anxietăţii.

Tensiunea nervoasă care blochează emonctorii împiedică funcţiile eliminatoare să-şi ducă la bun sfârşit rolul de a respinge în afara organismului toxinele şi deşeurile. Acestea se acumulează în lichidele organice (limfa, mediul propice pentru dezvoltarea ţesuturilor neoforme, mai precis celulita).

Relaxarea, intitulată de Marcel Rouet „psiho-somatică”, este o tehnică la alegere pentru a slăbi, curăţând elementul sangvin şi limfatic, mai exact ameliorând starea de sănătate. Are de asemenea ca efect normalizarea comportamentului alimentar. Participă la acţiunea subconştientă dar şi la asocierea cu o conştientizare comportamentală care va permite pierderea de kilograme în timp şi mai scurt.

Enervarea şi nerăbdarea dau naştere tensiunii nervoase. Această tensiune se revarsă asupra tuturor acţiunilor, asupra comportamentului, de unde rezultă dezvoltarea unei oarecare agresivităţi şi unui inconfort moral manifestându-se printr-un sentiment de vinovăţie şi de neîmplinire dăunătoare sănătăţii, implicit siluetei. Pentru a utiliza un termen actual „nu vă simţiţi bine în pielea dumneavoastră”. Primul lucru de făcut în această situaţie este acceptarea realităţii şi în acest fel anxietatea este redusă.

Este necesar să ne fixăm un scop: acela de a deveni ceea ce dorim să fim. Aceasta implică stabilirea greutăţii la care ar fi înţelept să ajungem, modificarea comportamentului, adaptarea la o cură de recondiţionare psihofagică.

Conştientizarea propriului comportament

În general, femeia care se îngraşă din cauza tensiunii nervoase este tensionată interior. În funcţie de temperament, acest lucru se explică în două moduri diferite:

 Pe de-o parte pletorica temperamentului limfatic „enervarea interioară”, sub o aparenţă calmă şi pe cealaltă parte femeia cu temperament sangvin sau biliar care îşi manifestă agitaţia.

Dacă vă recunoaşteţi în această descriere încercaţi să vă relaxaţi luând în considerare starea dumneavoastră comportamentală, după care, prin modificarea temperamentului vă veţi domina impulsurile.

Se pare că există o contradicţie între reducerea activităţii comportamentale cu scopul de a obţine o relaxare a nervilor şi interesul pentru stimularea metabolismului pentru a putea creşte combustia fizică necesară consumului unui număr mai mare de calorii.

De fapt, nu există nicio incompatibilitate între aceste două atitudini, ci doar complementaritate. Ceea ce precipită ciclul infernal „nervozitate-anxietate-nervozitate” nu este o activitate elaborată şi ordonată, ci din contră: agitaţia dezordonată şi sterilă.

Iată de ce în paralel cu învăţarea relaxării neuro-musculare educăm femeia care doreşte să slăbească să fie conştientă de temperamentul ei, să nu se lase dominată de stările sufleteşti sau circumstanţele adverse. Astfel ea beneficiază de o dublă disciplină, care, în final îi va aduce linişte şi împăcare.

Pe de-o parte, igiena mentală responsabilă de accentuarea acestei educaţii îi aduce calmul interior care va destinde nervii, iar pe de altă parte această stăpânire îi aduce puterea controlului atitudinilor şi gesturilor proprii care se vor armoniza, devenind mai relaxate şi mai măsurate.

Pe plan moral, această victorie ameliorează capacităţile de atenţie şi de concentrare, creează o modalitate de a alunga ideile depresive în profitul imaginilor euforice şi tonice. Pe plan fizic, activitatea dezordonată şi haotică e succedată de o întrebuinţare a timpului lucidă şi coerentă, o activitate zilnică sportivă benefică relaxării, un consum fizic progresiv intensificat în care nu intră în joc nici cea mai mică urmă de solicitare nervoasă. Acest comportament va fi în scurt timp extrapolat obiceiurilor alimentare care vor fi ameliorate în raport cu scopul urmarit: pierderea de kilograme.

Să învăţăm să mâncăm mai încet. Îngrăşarea dezvoltă pe bună dreptate sau nu frustrarea sexuală; femeia se crede mai puţin atrăgătoare, dar în loc să diminueze această frustrare, deseori reală, nu face decât să o dezvolte şi mai mult. Sub presiunea sentimentului de neîmplinire, ea „compensează” mâncând mai mult şi mai repede.

Nu vă lăsaţi dusă în această direcţie nefericită. Este de ajuns să conştientizaţi mecanismul pentru a vă putea pune pe roate.

Iată câteva sfaturi care vă vor fi de folos:

Aşteptaţi cu nerăbdare ora mesei şi felurile dumneavoastră de mâncare preferate?

Senzualitatea dumneavoastră este cea care cere să fie satisfăcută. Îndreptaţi-vă ideile spre alte lucruri de ordin fizic şi transferul va fi realizat.
Dacă nu veţi putea face dragoste în momentul în care doriţi, încercaţi un exerciţiu fizic, la nevoie nu ezitaţi să vă cufundaţi într-o lectură, dorinţele dumneavoastră vor prinde un alt contur...

(După studiile lui Marcel ROUET,
Philippe Dargere,
diplomat al metodei psihofagice)